Eu zic să vorbim despre milionari. Ce ziceţi , e ok? E o temă bună asta cu milionarii, parcă. O să vorbim din perspectiva comunicării, fiindcă abia în zona aceasta, a modului de a aborda presa/ opinia publică / grupurile / masele, am putea să ne dăm niţel cu părerea.
Şi fiindcă oamenii aceştia care fac cercetări şi scriu despre comunicare de vreo 80 de ani încoace au o slăbiciune pentru categorii, definiţii, interpretări şi încadrări şi fiindcă mie îmi place mult să scriu cu liniuţe, uite cum facem – eu propun nişte categorii mari şi voi luaţi (dacă vă amuză, desigur), un top oficial sau neoficial al averilor şi vedeţi dacă vi se pare că cineva se potriveşte pe undeva.
So… propunerile mele. Milionarii, în funcţie de felul în care comunică (sau nu):
- Milionarul-logo: pe acesta îl identificăm cu o anume companie ori cu un anume brand. Sigur, el face multe altele (afaceri, zic) pe lângă activitatea “de bază”. Dar e foarte vizibil în una anume şi de aceasta îi place să îşi lege numele. Întrebat despre o temă legată de sectorul acesta, vorbeşte. Dincolo de aceasta, treburile sunt ceva mai voalate.
- Milionarul-vedetă: e peste tot. La orice eveniment/întrunire/reuniune/dezbatere publică. Şi vorbeşte peste tot. Datorită (din cauza?) disponibilităţii sale e uşor abordabil şi tocmai de aceea lui/ei i se va solicita părerea într-o mai mare măsură decât altora. Are întotdeauna păreri, îi place să vorbească şi (asta în anumite cazuri) uneori chiar ştie cum să vorbească. Milionarul-vedetă are subdiviziunile Milionarul VIP şi Milionarul monden. Aceştia “strălucesc”, dar nu neaparat în replici. Sunt cei care se lasă pozaţi cu maşinile sport şi cărora le place să fie pozaţi cu maşinile lor sport.
- Milionarul-renascentist: face cam de toate, de la afaceri bancare, la retail, IT ori producţie şi imobiliare. Vorbeşte despre oricare din temele legate de afacerile lui. Ori nu vorbeşte despre niciuna.
- Milionarul de geam fumuriu: îl vezi, îl ştii, poţi să stai la acelaşi birou ori să te intersectezi cu el la vreun eveniment. Dar niciodată nu îl vezi cu adevărat. Ori nu îl vezi complet. Ori nu îl vezi clar. Vorbeşte şi pare dispus la dialog. Dar nu spune nici pe departe tot ce ar putea spune (nici nu mă hazardez să zic “tot ce ştie”). Vorbeşte vag, la modul general, iar despre afacerile lui spune foarte puţin spre deloc (relevant).
- Milionarul “nu ştiu, nu cunosc, întrebaţi-l pe Puiu!”: poate să fie implicat în 80% din afacerile derulate din oraş, poate să fie acţionar/asociat la zeci de societăţi, dar nu va ieşi niciodată să vorbească public despre ele şi uneori chiar va nega că ştie ceva despre afacerile şi tranzacţiile de care se leagă numele lui. Puiu este omul de interfaţă (un director, un PR-ist etc).
- Milionarul “când vreau eu”. Este dispus să vorbească. Dar nu prea des. Când decide că e momentul să dea declaraţii răspunde cam la orice întrebare (depinde de fiecare cât de mult spune efectiv).
- Milionarul gentleman
- Milionarul mitic (cu accent pe prima silabă, de la “mit”): ei bine, pe cei din categoria aceasta ne e greu şi să îi vizualizăm. Se vorbea la un moment la noi în redacţie despre un business şi despre un om implicat aici. Cineva se interesa despre cum i se scrie numele. Şi eu am avut o întrebare naivă: “măi, voi ştiţi careva cum arată ăsta?”. Nu mi-a răspuns nimeni. Am râs. Nu ştiam niciunul. Un om faimous (fiindcă numele i-l cam ştie lumea), dar de negăsit de Google Images ori de arhiva ziarului are ceva misterior, trebuie să recunoaştem. Aura de misticism se amplifică atunci când despre unul ori altul dintre aceşti oameni de afaceri cineva ştie detalii gen… “vânează”. ?????? Pentru mine asta e ca şi cum ai spune… de pildă “cultivă ridichi pe Marte”. Cum să vânezi? Unde? De ce? Asociez mereu preocuparea aceasta cu imaginea pe care o am de pe la 8-9 ani, de când am auzit prima dată poemul cu Prinţul din Levant îndrăgind vânătoarea. Îl ştiţi, ăla cu mistreţul cu colţi de argint. Sinistră imagine! E mult întuneric acolo.
- Milionarul normal. Ei, glumesc!
There is no such thing! Glumesc, din nou. Sau nu?
Mai sunt şi alte categorii, cred. Poate mai vin.
Îmi cer scuze că am simplificat lucrurile într-o asemenea măsură şi că am redus oamenii la o singură dimensiune relevantă. Situaţia e mai complexă, ştiu. Dar Lippmann, Lazarsfeld şi teoria stalagmitei sunt de vină
)
