Matricea aurie. Pentru toate celelalte categorii există…

Eu zic să vorbim despre milionari. Ce ziceţi , e ok? E o temă bună asta cu milionarii, parcă. O să vorbim din perspectiva comunicării, fiindcă abia în zona aceasta, a modului de a aborda presa/ opinia publică / grupurile / masele, am putea să ne dăm niţel cu părerea.

Şi fiindcă oamenii aceştia care fac cercetări şi scriu despre comunicare de vreo 80 de ani încoace au o slăbiciune pentru categorii, definiţii, interpretări şi încadrări şi fiindcă mie îmi place mult să scriu cu liniuţe, uite cum facem – eu propun nişte categorii mari şi voi luaţi (dacă vă amuză, desigur), un top oficial sau neoficial al averilor şi vedeţi dacă vi se pare că cineva se potriveşte pe undeva.

So… propunerile mele. Milionarii, în funcţie de felul în care comunică (sau nu):

- Milionarul-logo: pe acesta îl identificăm cu o anume companie ori cu un anume brand. Sigur, el face multe altele (afaceri, zic) pe lângă activitatea “de bază”. Dar e foarte vizibil în una anume şi de aceasta îi place să îşi lege numele. Întrebat despre o temă legată de sectorul acesta, vorbeşte. Dincolo de aceasta, treburile sunt ceva mai voalate.

- Milionarul-vedetă: e peste tot. La orice eveniment/întrunire/reuniune/dezbatere publică. Şi vorbeşte peste tot. Datorită (din cauza?) disponibilităţii sale e uşor abordabil şi tocmai de aceea lui/ei i se va solicita părerea într-o mai mare măsură decât altora. Are întotdeauna păreri, îi place să vorbească şi (asta în anumite cazuri) uneori chiar ştie cum să vorbească. Milionarul-vedetă are subdiviziunile Milionarul VIP şi Milionarul monden. Aceştia “strălucesc”, dar nu neaparat în replici. Sunt cei care se lasă pozaţi cu maşinile sport şi cărora le place să fie pozaţi cu maşinile lor sport.

- Milionarul-renascentist: face cam de toate, de la afaceri bancare, la retail, IT ori producţie şi imobiliare. Vorbeşte despre oricare din temele legate de afacerile lui. Ori nu vorbeşte despre niciuna.

- Milionarul de geam fumuriu: îl vezi, îl ştii, poţi să stai la acelaşi birou ori să te intersectezi cu el la vreun eveniment. Dar niciodată nu îl vezi cu adevărat. Ori nu îl vezi complet. Ori nu îl vezi clar. Vorbeşte şi pare dispus la dialog. Dar nu spune nici pe departe tot ce ar putea spune (nici nu mă hazardez să zic “tot ce ştie”). Vorbeşte vag, la modul general, iar despre afacerile lui spune foarte puţin spre deloc (relevant).

- Milionarul “nu ştiu, nu cunosc, întrebaţi-l pe Puiu!”: poate să fie implicat în 80% din afacerile derulate din oraş, poate să fie acţionar/asociat la zeci de societăţi, dar nu va ieşi niciodată să vorbească public despre ele şi uneori chiar va nega că ştie ceva despre afacerile şi tranzacţiile de care se leagă numele lui. Puiu este omul de interfaţă (un director, un PR-ist etc).

- Milionarul “când vreau eu”. Este dispus să vorbească. Dar nu prea des. Când decide că e momentul să dea declaraţii răspunde cam la orice întrebare (depinde de fiecare cât de mult spune efectiv).

- Milionarul gentleman

- Milionarul mitic (cu accent pe prima silabă, de la “mit”): ei bine, pe cei din categoria aceasta ne e greu şi să îi vizualizăm. Se vorbea la un moment la noi în redacţie despre un business şi despre un om implicat aici. Cineva se interesa despre cum i se scrie numele. Şi eu am avut o întrebare naivă: “măi, voi ştiţi careva cum arată ăsta?”. Nu mi-a răspuns nimeni. Am râs. Nu ştiam niciunul. Un om faimous (fiindcă numele i-l cam ştie lumea), dar de negăsit de Google Images ori de arhiva ziarului are ceva misterior, trebuie să recunoaştem. Aura de misticism se amplifică atunci când despre unul ori altul dintre aceşti oameni de afaceri cineva ştie detalii gen… “vânează”. ?????? Pentru mine asta e ca şi cum ai spune… de pildă “cultivă ridichi pe Marte”. Cum să vânezi? Unde? De ce? Asociez mereu preocuparea aceasta cu imaginea pe care o am de pe la 8-9 ani, de când am auzit prima dată poemul  cu Prinţul din Levant îndrăgind vânătoarea. Îl ştiţi, ăla cu mistreţul cu colţi de argint. Sinistră imagine! E mult întuneric acolo.

- Milionarul normal. Ei, glumesc! There is no such thing! Glumesc, din nou. Sau nu?

Mai sunt şi alte categorii, cred. Poate mai vin.

Îmi cer scuze că am simplificat lucrurile într-o asemenea măsură şi că am redus oamenii la o singură dimensiune relevantă. Situaţia e mai complexă, ştiu. Dar Lippmann, Lazarsfeld şi teoria stalagmitei sunt de vină )

Zi mov

Problema 1: Termenii mei preferaţi, celebri în ultima vreme: too big to fail (cred că e tare mişto să fii prea puternic ca să fii lăsat să dispari), vehicul de investiţii (ăsta bate orice brand auto, îl bate până şi pe VW Beetle), creştere negativă (ce oximoron logic şi realist! paranteză în paranteză: am zis să fiu şmecheră şi să zic “oximoron”, fiindcă uneori e mai cool să zici “persuasiv” în loc de “convingător”).

Problema 2: Am un inel cu piatră mov şi mi-e frică să nu cumva să declanşez involuntar atacuri energetice. Sper că lipsa mea de cunoştinţe în domeniile misticismului şi lumilor ezoterice nu îi vor împiedica pe cei din jurul meu să ajungă preşedinţi. Mai ales că azi e  joi.

Problema 3: Am nişte examene, aşa că nu mai dezvolt

Vă urez fie “Flacăra violet(ă) fie cu voi!”, fie “Vă doresc scuturi (anti)energetice!”. Alegeţi voi.

Poveste de suflet, prinsă la jumătate

El suferă. Fiindcă a pierdut-o pe Ea. Îngenunchează lângă pat şi loveşte cu pumnul aşternuturile (e partea Ei de pat, bănuim).  El e acum outdoor, în decor de noapte urban, pe un pod, pe o şosea. Suferă în continuare. Vorbeşte despre dragoste, durere şi vine cu un sfâşietor “de ce eu?”. Invocă Divinitatea cu mâinile încleştate, îşi duce breţul drept înspre piept într-un gest care ar putea fi al unui om lovit care îşi caută inima rănită, pe care, poate, ar reuşi să o aducă la viaţă dacă ar apăsa cu putere. Mişcările lui aduc însă a gorilă care se bate cu pumnul în piept invocând supremaţia lui faţă de ceilalţi reprezentanţi ai speciei. El este un individ cu ceafă groasă, ce poartă o geacă neagră care va plezni din clipă în clipă pe corpul lui care pur şi simplu nu i se potriveşte. Gecii. Are şi un lanţ la blugi. Blugii, evident, sunt strâmţi şi ei.

El e un personaj (nu mai ştiu cum să îi zic) de pe Taraf Tv. M-am blocat pe postul ăsta jumate de piesă şi mă uit fascinată. Încerc sentimentul acela pe care îl ai când vezi pe cineva făcându-se de râs în public fără ca el/ea să îşi dea seama şi te simţi chiar tu jenat de prestaţia respectivului. Dar nu, el (la faza asta ne-am lămurit că nu e un El, un The One) o dă până la final cu încredere, mândrie şi pseudosuferinţă.

El e… ştiţi cine?

Între timp, pe ecran se derulau pe banda de jos dedicaţii “cu suflet” şi  apăreau două bare de vot. Variantele: Guţă sau Salam. Coooool.

P.S: ăştia de la RDS mi-au înlocuit recent TV5 cu Etno Tv. Cred că ar fi cazul să încerc să văd ce e şi pe acolo. Între timp, aş recomanda o cură cu The Smiths

Bine ne-am regăsit! Post sub spectru de lună albastră

La Multi Aaaaaaaaaaaaani!

Acum că aţi revenit şi fiindcă suntem cu toţii loviţi de sindromul postvacanţă (da, acum lipsa de chef de muncă are un nume pretenţios, am văzut la Ştiri), nu pot decât să constat că avem motive bune să mai dăm o geană şi pe bloguri. Adică… s-o luăm uşor, să nu ne suprasolicităm din primele zile

Sună, aşa, profetic, anul ăsta. 2010. În plus, a început cu Lună Albastră. Nu ştiu exact ce a fost asta, nu am citit decât titlurile, nu şi explicaţiile despre fenomen (suna bine, aşa că n-am vrut, mă înţelegeţi poate, să distrug “corola de minuni a lumii” cu explicaţii).

Aşadar, ce vroiam să zic? Nimic prea serios, dar mă gândeam să facem nişte previziuni:

Când o să mă fac mare…

Nu vi se pare că finalurile de an sunt complicate? Sunt, chiar sunt complicate. Mai bine…

“Când o să mă fac mare o să fiu…”  Aveam tot felul de idei cu toţii… Voi ce vroiaţi să fiţi? Aveţi vreo profesie-proiecţie de care vă amintiţi cu drag? cu un surâs de indulgenţă pentru (poate) naivitate?

Mie cel mai mult îmi place perioada mea în care vroiam (visam, mai corect spus ) să lucrez pentru Disney. Nu Land, nu DisneyLand, ci pentru producătorii de desene animate. Am avut o astfel de perioadă, în care aş fi vrut să pot să fac desene animate. Nu pe computer, la vârsta de atunci (eram tare mică) nici nu prea ştiam ce poate să facă un computer; mi se părea în schimb fascinant cum se crea mişcarea redând succesiv personajul desenat cu mici diferenţe de atitudine, cum îl puteai plasa în decoruri diferite. Îmi plăceau mai ales orăşelele de desen animat (încă îmi plac, merită să vedeţi pentru asta începutul din A Christmas Carol, 3 D-ul acela cu vocile lui Jim Carrey şi Colin Firth). Vă amintiţi clasicele Disney şi cum îşi ridica Ariel (Mica Sirenă) capul făcând ochii mari de curiozitate, cum i se mişcau ireal pletele roşcate? Şi figura Bestiei părăsite din Beauty and the Beast? Desenam mult în vremea aceea (nu cu cine ştie ce talent), dar mi se părea minunat de serios să desenezi poveşti

Şi replicile isteţe din desenele care nu sunt doar pentru cei mici… Mă întreb dacă o fi grav că am văzut anul ăsta TinkerBell. Bine, mai grav cred că e faptul că mi-a plăcut să mă uit la TinkerBell. La două părţi de TinkerBell!!!!!!! Şi, sinceră să fiu, m-aş mai uita la una.

Tragem linie?

Nu, nu e o problemă de matematică. M-am potolit

Doamnelor, domnilor, asta a fost! Ce? Nu știu. Dar propun vot:

Și.. LA MULȚI ANI!

De la Rovaniemi în Emirate

Dragă asistent al lui Moş-Crăciun (fiindcă, da, aşa cum probabil vă imaginaţi şi voi, Moş Crăciun nu citeşte bloguri, dar are un asistent care se ocupă şi de aşa ceva),

În perioada aceasta, cunoscută în anumite medii ca lună a cadourilor, Blogul Sertar ar dori următoarele lucruri, ca să fie ceva mai plin:

- un felinar (nu mic – de grădină, ci mare – de stradă)

- o umbrelă de dantelă, albă

- un portocal (hai, fie, un mandarin); Mi s-a atras atenţia că nu am dreptul să cer aşa ceva. Şi e adevărat în mare măsură. Fiindcă la redacţie am un ghiveci cu un grapefruit, o plăntuţă de care uit mai tot timpul. Dar – fiindcă există un motiv bun, zău – uit din cauză că plăntuţa e undeva în spatele teancului-turn de hârtii, agende, dosare, hărţi, reviste. Iar cu teancul acesta se întâmplă ceva ciudat, ceva invers fenomenului Meşter Manole: eu încerc să mai dau jos din el şi, peste zi (încă o diferenţă faţă de Manole), turnul se ridică din nou. Aşadar, mi s-a cerut ca, de dragul corectitudinii, să tai cererea aceasta cu 3-5 linii. Am tăiat-0 doar cu una, fiindcă, după cum vi-am explicat, am o scuză bună

- un ren. Sau mai bine doi, unul maro şi unul alb

- (încă) ceva cu paiete

- nişte

Şi ar mai dori ca fratele responsabil, uşor îngrijorat şi puţin aproape invidios Abu Dhabi (energii regenerabile, dezvoltare de înalte tehnologii, infrastructură) să îl împrumute pe fratele excentric, arogant şi strălucitor Dubai (imobiliare de lux, turism, servicii financiare), aflat la ananghie. Pentru că sertarului îi plac şantierele şi proiectele SF. Şi pentru că sertarul e generos

Când regula de trei simplă nu mai e chiar atât de simplă

Aşadar… 42 de km în cinci ani. Mare zi 1 Decembrie! Se inaugurează o bucată de autostradă.

În cazul în care sunteţi foarte mulţumiţi de treaba asta, ar fi recomandat să nu faceţi acest mic exerciţiu de matematică de clasa a III-a (de fapt, nu ştiu exact în ce clasă se mai predă regula de trei simplă, dar, aşa era, undeva pe-acolo).

Bun, poate că matematica elementară nu e relevantă aici, dar hai să punem cifrele pe hârtie, totuşi, să vedem cum ar arăta, dacă matematica elementară ar fi relevantă:

42 km (aproape gata acum)……………………………………………………………… 5 ani (de la semnarea contractului)

415 km (lungimea totală a Autostrăzii, în proiect)……………………………….. x

x = (415*5)/42;   x=?

Aprox… pfuuuuuuu… e cam nasol să facem calcule din ăstea. Totuşi, contractele de stat nu au neaparat de-a face cu matematica, nu? Şi apoi, poate că primii cinci ani sunt cei mai grei.

A, da: s-a cheltuit cam 1 miliard de euro, până acum. Primele cifre de buget ziceau că întreaga autostradă va avea nevoie de 2,2 miliarde de euro.

Enter Poll

Iarăşi s-a făcut Clujul portocaliu. De data aceasta cu portocaliul la vedere. Pentru mitingul Băsescu.

Iarăşi m-am speriat. Puţin.

Iarăşi mi-am amintit că în 2004 am stat la coadă ca să votăm, şi eu, şi ceilalţi colegi de an (eram anul I) convinşi de oranj, la vremea aceea. Amintiri de la alegeri 2004 AICI

Iarăşi ne-am dat seama că nici actualul preşedinte, nici campania aceasta n-au nimic de-a face cu România bunului-simţ. Nimic de-a face cu bunul-simţ, în general. Ştiţi, la ora aceasta, cu toţii despre vorbele aruncate în dezbaterea Băsescu – Antonescu şi ultima, nu, nu ultima, ci cea mai recentă, josnicie-mârlănie aruncată de preşedinte.

Dar… mă duc la vot. Iarăşi. Mai încercăm ceva, nu?

Doar de curiozitate (ca să vedem cine mai deschide Sertarul, din când în când) – puteţi da aici o preştampilă:

Nedumeriri din vremuri de campanie

Pornind de la o nedumerire ivită ieri, aş avea câteva întrebări (retorice?):

- De ce pe omul din viitor îl cheamă Andrei? (ştiţi campania cu “ţara lui Andrei”, eco, green, dezvoltare durabilă etc)

- De ce poartă bărbaţii (unii dintre ei, mai precis) cămăşi roz? (era treaba asta foarte în vogă acum vreo câteva luni)

- De ce americanii au tradus “pret-a-porter” (în ready to wear !!!)? Poate pentru că “know-how”-ul lor are un fel de corespondent francez în “savoir faire”?

- De ce nu are week-end-ul trei zile măcar în perioadă de criză slash recesiune?

- De ce a inaugurat Marga un bazin acu’ vreo lună, dacă acesta nu e nici acum funcţional?

- De ce Marcel Iureş (parcă ne plăcea de el, nu?) e în grupul de susţinători ai lui Băsescu?