…

Mie, personal, îmi plac punctele de suspensie. Care e semnul vostru de punctuaţie preferat? Dacă sunt trei (puncte) pot să spun “semn de punctuaţie”? sau e (SUNT) “semne de punctuaţie”? Probabil ar trebui să îmi placă semnele de întrebare. Îmi plac şi ălea. Câteodată. Şi punct-virgula “;” e utilă (nu la fel de utilă ca o paranteză, totuşi). Punctul mă sperie puţin. Cum ştii exact când poţi să pui un punct? Nu e mai bine să pui trei? Puncte, zic. Aşa îţi laşi o portiţă. Şi “?!” e haios. Sau haioasă?

 

P.S.: postul despre Barcelona are acum şi poze Fiindcă mi-a zis un fotograf că aşa se face.

Cinci ani, patru, dar… cine mai socoteşte?

Cinci ani de ZIUA de CLUJ, patru ani de mine la ZIUA de CLUJ…. Ceva propuneri de joburi, cineva? )

revenind, zic si eu un “La Mulţi ani!” pentru ziar şi zile mai liniştite pentru colegii de acolo! Adică, de aici

Un geamantan cât Barca… aş vrea

Ştiţi cum atunci când ai mari aşteptări de la ceva/cineva văzut de departe e aproape inevitabil ca apropierea să aducă o dezamăgire? Ei bine, cu Barcelona nu e cazul. Deşi aşteptările erau mari. Acum e momentul să vă spun că, încă înainte de a ne cunoaşte (eu şi Barcelona), îi ziceam, amical, “Barca”. Ajungi acolo ca turist năuc şi diletant (fiindcă nu cunoşti decât câte un pic din sferele oraşului catalan) şi cu mintea în care se amestecă haotic fotografii cu Rambla de pe site-uri de vacanţe, impresii ale apropiaţilor ce au călcat pe acolo înaintea ta, imagini de albume şi reviste, secvenţe cu lumină mediteraneană de cinema, cu frânturi de cărţi, poveşti şi pagini de articole şi, mai ales, cu propria interpretare de la distanţă despre magnifica Barcelonă a lui Gaudi (cu accent pe “i”).

“Gracias!” cu fermecătorul “c” cu sedilă spaniol de la verificarea actelor de identitate în aeroport e punctul de trecere. De aici încolo, vreme de aproape două zile, întorcându-mă auzind spaniolă pe stradă eram surprinsă că nu-l văd acolo pe Javier Bardem. Ieşind din Aeroport, într-un specific taxi galben-negru cu aspect de cărăbuş, prima impresie în drumul spre centrul oraşului: “Mănăştur!” şi o uşoară adiere de dezamăgire. Nu, îngrămădeala de blocuri cenuşii e doar periferia, doar nu te aşteptai să vezi, coborând de pe treptele avionului, casele-dragon ale lui Gaudi (cu accent pe I), palmieri şi Mediterană. Aşa că îmi întorc privirea înainte. Da, aşa e, am ieşit din România, prea arată bine drumurile.  OK, e bine…

Prima zi e alocată buimăcelii. Pentru schimbarea de fus orar, climă, limbă, oameni, peisaje, oraş, mijloace de transport. Unde naiba o fi staţia de metro în zona Molina? De unde se cumpără cardurile de transport pentru cinci zile despre care ştiai dinainte? Cum se descifrează harta asta? Cu ce monument să începi? “Credeam că sunteţi din SUA”, ne zice o amabilă locuitoare a metropolei catalane ce se oferă să ne ajute să ajungem înspre primul obiectiv fixat. Departe de a lua treaba asta ca pe o afirmaţie măgulitoare ne dăm seama că ni s-a spus asta nu fiindcă am avea aer, alură ori atitudine occidentale, ci fiindcă femeii pur şi simplu i se părea imposibil că asemenea dezorientare poate fi specifică unor turişti de pe acelaşi continent ) A zis că vorbesc bine spaniolă. Eu nu ştiu spaniolă deloc, aşa că, inevitabil, m-am simţit mândră de eforturile mele de a lega două vorbe. Fiindcă, mai prost decât vorbeam eu spaniolă, vorbea ea engleza – adică deloc. Ce oameni de treabă! Sper să-şi găsească slujbă. Nu avea loc de muncă din august, din cauza, desigur, a crizei. “La revedere!”, “Gracias!”. Am luat şi cardul, am găsit şi linia de metro, mişunăm prin catacombele trasate ca linii de transport subteran. Pfuuuu! Greu a fost! ) Urcăm treptele înspre suprafaţă şi ne aşteptăm la interpretări greşite ale hărţii şi rătăcit după indicatoare până să ne găsim obiectivul. Aşa că inspir adânc şi oftez a resemnare şi oboseală anticipată. Aud în schimb un “Uite-0!”. Mă întorc. Da! La Sagrada Familia! Frumoasă, maiestuoasă, întunecată şi luminoasă, zveltă, ocupând întreg cadrul. Şi coada aferentă de turişti cu aparate foto, ceva mai încolo. Aproape la fel de spectaculos ca monumentul e şantierul monumentului. Opera întreruptă de un tramvai (ştiţi povestea morţii arhitectului) e dusă mai departe de contemporani. E şantier. Se lucrează. Se aud unelte, se văd macarale. Te strecori printre ceilalţi turişti şi eşti copleşit de detalii şi de ansamblu, de vitralii şi de panorama ce ţi se oferă dacă iei liftul de 2,5 euro. Iată şi Torre Agbar (care pentru mine e doar varianta catalană a “gherkin”-ului londonez desenat de Norman Foster). Când am coborât de-acolo îmi tremurau genunchii. La propriu. Ei, nu, nu era vreun efect metafizic Gaudi, ci al scării spiralate pe care tocmai am coborât. Ce faţadă am văzut? Asta e a Patimilor, o văzusem pe cea a Naşterii, înainte. Nu cred să existe vreo altă biserică ce să te ducă cu gândul mai mult la arhitectură şi inginerie decât la religie, la macarale şi turism decât la Divinitate. Hai să reglăm proporţiile.

Ceva mai încolo, ajung să mă întreb cum casele din mozaic şi linii curbe de balcoane ale lui Gaudi se integrează atât de firesc în Barcelona contemporană. Nu ştiu cum, dar clădirile ce par luate din cărţi de basme sunt atât de potrivite aici, chiar dacă traversând şi luând-o înainte pe Passeig de Gracia dai pe urmă de Louis Vuitton, Chanel, Ralph Lauren, Gucci ori de sediul Bursei. Prima dezamăgire: casele lui Gaudi nu se mişcă. Ciudat! eu aveam impresia, văzându-le în albume, că arată a monştri adormiţi, ce tocmai urmează să îşi deschidă ochii şi să se ridice greoi. Mă uit mai atent. Nu, e sigur – nu se mişcă! Ciudat!

Urmează Placa de Catalunya – e largă, verde, cu pavaj şi porumbei şi e tot timpul plină de lume. Nu e de mirare – de aici nu dai doar în Passeig de Gracia, ci şi în faimoasa pietonală La Rambla. În octombrie, aici e… nici măcar început de toamnă, ci mai degrabă sfârşit de vară. Sunt până la 26 de grade, dar se simte toamna în aer. Şi în frunzele copacilor ce încadrează strada pietonală. Care, de fapt, e situată între două artere pe care circulă automobile. Numai că mimii (omul invizibil, femeia fluture, piratul din Caraibe etc), tarabele de flori, brăţări, brelocuri, căni cu desene “barceloneze” şi eşarfe, dar şi hoardele de turişti creează o animaţie şi un vuiet ce te fac să uiţi de maşini. Opreşte-te neaparat la Boqueria ca să vezi explozia de culoare dintr-o piaţă adevară, cu de toate, de la peşte la brânzeuri, dulciuri şi fructe!

 

Rambla poate fi străbătută, la pas, în mai puţin de un sfert de oră (sigur, depinde şi de cantitatea de oameni aruncaţi pe pietonală). Şi, la capăt… Marea. Din piaţa de aici vezi ce vede şi Columb-ul căţărat pe piedestal, cu faţa spre zări. Pontonul mobil de la Rambla de Mar oferă privelişti portocalii spre catarge în după-amiezele calde de octombrie şi e calea de trecere spre mall. Da, spre mall. Mall-ul de la malul mării.

 

Vară- toamnă senină e şi în Parc de la Ciutadella. Numai că aici e mai multă linişte. Turiştii au lăsat un parc pentru localnici. Şi de aici dai în Passeig de Lluis Companys. Pe aici mergi pe jos sau cu bicicleta, cu palmieri stânga-dreapta, spre Arcul de Triumf. În grădinile Palau Reial e prea linişte pentru un parc din zonă studenţească. Universităţile sunt concentrate în vecinătate, iar parcările arhipline de scutere şi motociclete, care sunt pentru Barcelona ceea ce sunt bicicletele pentru Amsterdam. Cred.

Parcul Guell e departe. Ai de urcat. Jos căsuţele par din turtă dulce (zău că arată a pagină de Hansel şi Gretel), iar la căţărare arcadele, viaductele şi fiecare mozaic din spaţiile de odihnă de pe platouri sunt inconfundabil Gaudi. Dar şopârla de pe coperta ghidului meu adus din Cluj unde e? (ok, nu e şopârlă, e salamandră). Pe aici am mai trecut, parcă… Oare? Nu, nu am mai trecut, am venit pe cărarea şerpuită din cealaltă direcţie. Hmmm, parcă brăţara asta (e plin de vânzători de suvenire în parc) ar fi un cadou potrivit pentru… Sigur nu am mai fost pe aici? Mă simt ca într-un labirint fantastic. Şi e atât de multă lume. Şi casa-muzeu Gaudi unde e? Păi e căsuţa roz cu turnuleţ pe care nu am văzut-o fiindcă mă uitam după brăţări. Linişte. Şi aici e plin de turişti. Dar e linişte. Pentru că aici e bastonul de care se sprijinea bătrânul arhitect, şi ceaşca din care îşi bea cafeaua, şi biroul la care desena şi calcula (încruntat sau senin?), şi dormitorul îngust unde îmi închipui că îşi visa casele de poveste care au adus în Barcelona milioane de turişti (şi de euro) de la trecerea tramvaiului aceluia. Şi, în acelaşi dormitor, e un micuţ loc de rugăciune. Ce fel de credinţă te poate aduce atât de aproape de Sagrada Familia?

Dar… înapoi la zgomot, lume şi la hoardele de turişti, din care faci şi tu parte. Salamandra e la ieşire şi trebuie să stai la coadă pentru o poză fiindcă toată lumea se fotografiază cu celebra “şopârlă” multicoloră.

În Barcelona am înţeles cu adevărat ce înseamnă pieţele şi piaţetele într-un oraş. Mergeţi în oricare din ele, în toate – Placa Reial, în cea a Catedral de Barcelona, în Catalunya, oriunde. Staţi pe trepte, pe bănci ori la terase, fără maşini în jur! Şi, neaparat, mergeţi în Placa d’Espanya, unde în weekend găsiţi fântâna magică, cu jeturi de apă ce dansează pe acorduri spectaculoase. De sus, de la MNAC (palatul-muzeu) ai şi o perspectivă bună asupra oraşului. De aici, eşti tare aproape de Caixa Forum – fosta fabrica, ce nu a fost demolată, ci transformată în centru de cultură, cu mai multe expoziţii simultane, proiecte multimedia interactive şi spaţii pentru acţiuni de educare dedicate copiilor.

Pe plaja din Barceloneta pare destul de plăcut. Numai că apa nu e prea limpede, nişte doamne asiatice vor să ofere turiştilor masaje şi întreabă, din cinci în cinci minute, dacă nu eşti interesat de ofertă, malul e cam abrupt, vestiarele sunt închise (aici într-adevăr e extrasezon) şi toaletele lasă mult de dorit la capitolul curăţenie. Înoţi totuşi puţin şi ţi-e milă că tu poţi să îţi încerci pseudofluturii în mare, în vreme ce peştele uriaş (statuia starchitectului Frank Gehry) de pe mal doar priveşte tânjind după apă.

Dar, de fapt, de ce să leneveşti pe plajă sau să înoţi când eşti în Barcelona? Mai bine mergem spre Montjuic. Şi ăsta era trecut pe harta de obiective. Aici ai de urcat dacă vrei să vezi castelul. Trebuie să vă spun că funicularul mi s-a părut cel mai periculos mijloc de transport pe acolo. Să fii în aer între mare şi deal, între alţi vreo 14 inşi, într-o cabină suspendată care alunecă pe nişte cabluri şi se clatină suspect nu poate fi de bine. Am cam exagerat aici, dar zău că mi-a fost niţel frică. Panorama e spectaculoasă. Oraşul pare uriaş şi îngrămădit, în ciuda bulevardelor lor largi care arată într-adevăr a bulevarde. De sus, se profilează, de oriunde ai privi, silueta elegantă a Sagradei Familia. Nu îmi dau seama cum ar arăta fără braţele de macarele. Proabil incompletă. E frumoasă aşa, cu macarale. Pare delicată de departe, dar nici măcar noile turnuri de birouri sfidătoare şi oarecum insolente nu îi pot contesta supremaţia. Orizontul Barcei e dominat de Sagrada Familia. Fără drept de apel.

Criza? Se simte… ştiţi unde pare că se simte? în zecile de spaţii de închiriat disponibile (goale) peste tot în oraş, la fel ca şi în puzderia de pancarde ce anunţă apartamente de vânzare, în preocuparea oamenilor pentru slujbe. Şi în macaralele ce nu se mai mişcă. Cu toate astea, în Barcelona se construieşte, se renovează şi se extinde cam peste tot. Vorbesc de obiectivele turistice.

Nu ştiu când e de fapt extrasezon în Barcelona. Dar cu siguranţă barcelonezii simt din când în când că sunt agasaţi de sutele de turişti ce le invadează oraşul. Cu toate acestea, de obicei, nu ezită să te ajute cu harta şi indicaţiile, chiar dacă, în ignoranţa ta, nu vorbeşti nici catalană, nici spaniolă. Dar e de înţeles că sunt atâţia. Turişti, zic. Oricum, nu poţi să înghesui Barcelona în şapte zile. Îţi trebuie un geamantan de timp mai mare

După câteva zile acolo, începi să simţi strada şi nu mai scoţi aparatul foto la fiecare doi paşi, desoperi şi străduţele laterale, cu cerşetori şi imigranţi săraci, cu zone în care nu ai vrea să prinzi lăsarea întunericului, începi să o laşi mai uşor cu ghidul şi îţi permiţi să mai leneveşti pe trepte ascultând sunete de chitară, te plimbi prin mall (nu ca să compari proiecte, cum te amăgeai iniţial), pierzi vreme (şi bani) în magazine, traversezi Rambla cu aceeaşi atitudine firească cu care treci pe Eroilor, accepţi mulţimea, te obişnuieşt cu lumina minunată de după-amiază mediteraneană, nu te mai surpind uriaşele boluri de sangria şi nici nu mai ai chef să încerci paella. Îţi dai seama că Barcelona nu e doar Gaudi (deşi încă eşti convins/ă că e în primul rând Gaudi). Şi nu îl mai auzi pe Javier Bardem pe stradă.

P.S. special, cu dedicaţie: da, sunt români pe acolo, inlcusiv o familie de mimi am văzut pe Rambla (aceia care se machiză şi apoi stau nemişcaţi pe stradă ore în şir, cu pălăria de mărunţiş în faţă). Apoi, aproape de fiecare dată când am auzit româna pe stradă oamenii se certau din cauza banilor sau arătau a mărunţi infractori. Extra: prima dată (şi, cred, singura) când am auzit muzica dată la maxim pe stradă venea dintr-o maşină galbenă decapotabilă şi era o manea. Da, în română. Şi asta e pe bune!

Am aflat şi eu că a căzut guvernul. Dar prefer să mă mai uit la poze catalane Dacă vreţi şi voi, poftiţi aici:

Panoramă de pe dealurile “imobiliare”

Trebuia să fie două. 203 şi 267 de ha – teren, 6.000 şi 5.700 de locuinţe (plus birouri, comerţ, şcoli, expo, biserici) – proiect, 510 şi 650 milioane de euro – investiţii. Marile “cartiere noi” ale Clujului. Municipalitatea s-a asociat cu două companii private (Polus Real Estate – TriGranit, respectiv Impact Developer & Contractor), şi-a asigurat pe hârtie câteva sute de apartamente din cele aproximativ 12.000 şi nişte zeci de hectare viabilizate şi a introdus în intravilanul unui oraş dezvoltat haotic (imobiliar) în ultimii ani încă 470 de ha de teren.

În 2008 era mare forfotă. Cartierul Tineretului era inaugurat, în mai (undeva înainte de schimbarea preşedinţilor de Consiliu Judeţean), cu şampanie, primar, oameni din conducerea concernului multinaţional TriGranit, plantare simbolică de platan, fotografii etc. În acelaţi timp, preşedintele celuilalt dezvoltator, Dan Ioan Popp, apărea peste tot vorbind(u-ne) despre “viziunea” privind dezvoltarea cartierului din Lomb, lacuri, gondole, parc IT.

Ce avem la trei luni până la final de 2009? Tineretului blocat din pricini financiare – termenul de “înţepenit în proiect” pare să îşi găsească aici corespondent real. După ce a pornit cu mare avânt, lucrurile s-au oprit, la doar câteva luni şi, de ceva vreme, nimeni de la TriGranit nu mai dă semne că proiectul ar reporni prea curând.

De cealaltă parte, pe alte dealuri mai precis, nu avem decât… dealuri. Şi toamnă. Nişte măgăruşi, tare simpatici, ce-i drept, câini ciobăneşti, de la o fermă vecină şi copaci. Şi o panoramă de linişte asupra oraşului (adevărat). Acum se pregăteşte, spun cei de la Impact şi Primăria, şantierul, se lucrează şi se avansează în pregăterea aducerii de utilităţi. O fi… Dar suntem în octombrie 2009 şi în Lomb nu sunt decât dealuri. Şi, chiar dacă cei de la Impact sunt foarte vizibili peste tot promovând proiectul (au stabilit chiar şi preţuri şi au scos pe piaţă primele locuinţe pentru a prinde “Prima Casă”), pe dealuri e deocamdată linişte. Ne-am dus acolo acum vreo săptămână să vedem “şantierul”. Aşteptam cască şi maşini activând pentru pregătirea de drumuri şi reţele de utilităţi. Nimic. Vineri după-amiaza era linişte şi “şantierul” Lomb un mare loc de picnic. “Aici e zona A, aici e zona B, cu cea mai spectaculoasă perspectivă asupra oraşului”. Mda, drăguţ. Dar ceva vizibil, pe când? În câteva luni, anul viitor… Oricum, aici măcar lucrurile par că se mai mişcă şi, spun cei de la Impact şi Primăria, sunt fonduri pregătite şi contracte cu responsabilii de utilităţi. Dinspre Tineretului vine şi mai multă linişte.

Înţeleg şi eu că două proiecte gigant ca acestea nu aveau cum să fie concretizate în realitate peste noapte. Dar câţiva ani nu înseamnă totuşi “peste noapte” şi cred că nimeni nu mă poate contrazice prea vehement dacă spun că mă aşteptam ca până acum să văd nişte semne ceva mai vizibile ale marilor cartiere.

Sunau/arătau bine cele două proiecte. După cartiere de blocuri gri şi altele fără drumuri şi utilităţi, cu turnuri lângă case şi fără servicii, dezvoltarea unor proiecte de la 0, cu reţele de circulaţie, sistematizate, parcuri şi servicii, case în zone de case şi locuinţe colective în zone de locuine colective, cu UTR-uri aşezate planificat cu perspectivă, cu elemente legate de dezvoltare durabilă incluse în plan, cu trotuare şi posibilităţi de deplasare pietonal, cu spaţii de office şi piste de biciclişti… etc, etc sunau bine. Aşa erau promise de proiectanţi şi dezvoltatori. Aşa arătau machetele şi “master planurile”. Sunau bine, nu? Aşa am zis şi eu. Dar 12.000 de locuinţe aruncate în piaţă în cinci – 10 ani (cam pe atât ar fi trebuit să se întindă proiectele) plus o criză financiară şi o piaţă imobiliară îngheţată şi prăbuşită în doar câteva luni după o perioadă destul de lungă de prosperitate (şi speculaţii) cam schimbă perspectivele.

Sincer, nu ştiu ce şanse am putea da celor două proiecte – mamut în acest moment. În cât timp ar putea deveni viabile? În ce măsură are piaţa nevoie de un asemenea număr de locuinţe? când cei de la statistică vorbesc de scăderea drastică a populaţiei (spor intens negativ) şi perspectiva de “golire” a blocurilor existente şi când şi cei mai optimişti oameni din piaţa imobiliară sunt rezervaţi în a da estimări privind revitalizarea pieţei şi a prevesti momente bune de a-şi (re)porni proiectele…

Fiindcă, până la urmă, cu toate machetele şi master-planurile frumoase, piaţa decide cât de goale sunt dealurile. Şi locuinţele proiectate pe ele. Sau nu?

Pauză de film

Asadar, sa scriem despre culisele schimbarii proprietarilor de la ZIUA de CLUJ. Cine, de ce si cum a plecat… Şi cine şi pentru cât a venit.

Ei, aş! glumeam Las tema asta în seama blogurilor serioase.  Altceva vroiam eu sa zic acum. Să scriu, adică. Să ne mai amuzăm niţel:) V-aţi gândit recent care a fost cel mai bun film foarte prost pe care l-aţi văzut vreodată? Bine, am cam exagerat cu partea de “bun”. Dar măcar amuzant? Eu vă zic cu ochii închişi (nu ştiu exact ce-are de-a face expresia asta cu subiectul, dar suna bine). Deci: e Wanted. Un film cu Angelina Jolie ) Am râs într-una. Tot filmul. Era atât de stupid cam tot ce se întâmpla acolo încât altceva chiar nu aveai de făcut decât să râzi.  Nişte oameni foarte speciali (printre care, evident, şi Jolie) “citesc” nume codate dintr-un soi de război de ţesut. Ei bine, ăştia (ale căror nume apar acolo) trebuie ucişi pentru a face ordine în lume sau ceva de genul. După cum simpatic zice Gorzo în cronica lui: o rasă de supraoameni care ascultă ordine de la un război de ţesut ) ) Şi ştiţi ce mai fac supraoamenii? Ştiu să tragă cu arma în aşa fel încât glonţul să ocolească tot felu’ de obstacole din cale pentru a ajunge la ţintă. Tehnica asta, care necesită concentrare sau talent moştenit, nu m-am lămuri exact, se cheamă “curve the bullet”. Tradus de români: “curbează glonţul” )

Mai multe: aici şi aici

Imediat după Wanted într-un pseudoclasament de filme dubioase e, pentru mine, unul în care o echipă de cercetători distrug extratereştrii răi ce vor să invadeze lumea cu… n-o să vă vină să credeţi, dar îi elimină cu… ŞAMPON!!! OK, nu e orice fel de şampon. E Head&Shoulders. Product placement-ul e mic copil pe lângă asta Din păcate, nu mai ştiu cum se chema filmul ăsta.

Ce e mai aiurea oare: să primeşti ordine de la un război de ţesut, să “curbezi” gloanţe sau să omori extratereştri cu şampon? Grea alegere.

Post cu dedicaţie. Prietenii ştiu de ce

Despre arhitecţi, ingineri şi CAEN-uri

Nu este o chestiune de importanţă capitală, dar, fiind blogul (sertarul) meu, îmi permit să îmi susţin şi aici poziţia.

Fiindcă, indiferent de contraargumentele unora (recunosc şi dreptul lor la opinie), eu cred în continuare că arhitecţii au alt fel de muncă decât inginerii (deşi respect ambele profesii), mai (re)public aici un textuleţ. Cum nu îmi permit să fac judecăţi de valoare, criteriul de selecţie a birourilor trecute aici a fost unul cât se poate de clar şi, zic eu, obiectiv: cod CAEN. Ministerul Finanţelor a separat pentru cifrele raportate în 2008 “activităţile de arhitectură” de cele de “inginerie şi consultanţă tehnică legate de acestea”. Am făcut bine, n-am făcut? Eu mi-am asumat “selecţia”. O fi răutăcios CAEN-ul?

Aşadar, varianta mea, uşor diferită de varianta lor:

Evoluţia financiară a câtorva dintre cele mai cunoscute şi active (şi vizibile, din varii motive) birouri din zona de arhitectură. (precizare: nu l-am numit top)

Afacerile arhitecţilor clujeni la început de criză

Societatea Arhimar, înregistrată în Baia Mare, a realizat în 2008 cea mai mare cifră de afaceri dintre jucătorii care activează pe piaţa locală, însă Dico şi Ţigănaş se situează pe primul loc între birourile din Cluj. Iată cum se prezintă situaţiile lor financiar-contabile în moneda naţională, conform rapoartelor trimise Ministerului Finanţelor Publice.

Arhimar Serv

2008: Cifră afaceri 10.701.170 Profit 3.043.036 Salariaţi 29

2007: Cifră afaceri 7.413.095 Profit 2.015.536 Salariaţi 25

Cu sediul înregistrat în Baia Mare, dar cu biroul la Cluj, Arhimar rămâne cea mai activă societate în domeniu pe piaţa locală şi în 2008. Arhimar are în portofoliu lucrări pentru proiecte estimate la sute de milioane de euro, printre care Flacăra-LBBW, în parteneriat cu Albert Speer& Partner, turnurile Carmel din cartierul Bună Ziua, cel mai mare centru de afaceri anunţat la Cluj, Cambridge Business Park sau Atrium Center Cluj, multe dintre ele blocate sau întârziate din cauza turbulenţelor financiare de la nivel mondial. în acest an, Arhimar a contractat, cu precădere, lucrări de valori mai mici.

Dico şi Ţigănaş Birou de Proiectare

2008: Cifră afaceri 8.346.933 lei Profit 1.742.201 Salariaţi 60

2007: Cifră afaceri 7.216.974 Profit: 2.711.471 Salariaţi: 47

Cele mai importante proiecte ale biroului, date în folosinţă în 2008, au fost tribuna nouă a stadionului CFR Cluj, Liberty Mall din Bucureşti (în colaborare cu Ostick & Williams, Irlanda de Nord), ansamblul Enol şi a doua etapă a fabricii Bosch Rexroth din Blaj. Pentru 2009, cele mai importante proiecte sunt stadionul Ion Moina, început cu anumite faze în 2008 şi continuat în 2009, Korona Shopping Centre Braşov (colaborare cu IBM Asymetria din Cracovia). “în 2009 încasăm o parte din munca realizată în 2008, motiv pentru care, chiar dacă am contractat mai puţine proiecte sau am realizat un volum de proiectare mai redus în 2009 faţă de 2008, din punctul de vedere al cifrei de afaceri estimăm pe acest an că vom fi la acelaşi nivel cu cel precedent. Probabil că vom înregistra o scădere în 2010, dacă teoria crizei în “W” nu se arată valabilă în domeniul nostru”, a menţionat arhitectul Şerban Ţigănaş. “Am trăit în această perioadă următoarele fenomene: dispariţia de pe piaţă a investitorilor privaţi autohtoni şi străini, oprirea lucrărilor la proiecte contractate, neplata la timp a serviciilor de către clienţi, concurenţa cu preţuri extrem de scăzute la oferte pentru proiecte noi (aş comenta, inadmisibil de mici pentru a face calitate)”, a completat Ţigănaş. Printre măsurile de adaptare în noul context al pieţei, arhitectul aminteşte orientarea către proiecte publice, colaborări pe piaţa internaţională, eforturi de creştere a randamentului propriu, reduceri de costuri în general şi îngheţări de salarii, dar şi reduceri de personal, deocamdată doar pentru biroul din Bucureşti.

Atelier FKM

2008: Cifră afaceri 4.085.377 Profit: 1.095.769 Salariaţi: 10

2007: Cifră afaceri: 1.509.464 Profit 525.306 Salariaţi: 6

Cel mai cunoscut proiect la care a lucrat Atelier FKM este şi unul dintre cele mai ample anunţate la Cluj în ultimii ani: Cartierul Tineretului, cu o investiţie estimată la 510 milioane şi care ar urma să includă aproape 6.000 de locuinţe şi serviciile aferente.

Inter Proiect

2008: Cifră afaceri 2.632.970 Profit 133.439 Salariaţi: 17

2007: Cifră afaceri 1.980.440 Profit 335.994 Salariaţi 15

Printre proiectele din 2008 ale Inter Proiect se numără sediul Baroului Cluj, imobile de 8-10 etaje pentru LongBridge pe Calea Turzii, complexul cu turnuri al Tower de pe Calea Floreşti, un ansamblu de 580 de locuinţe în Braşov, dar şi Sala Studio a Teatrului Maghiar. Sala de sport şi bazinul de înot pentru Inspectoratul Şcolar, un cămin pentru Universitatea Babeş-Bolyai, un hotel în Predeal, realizat în colaborare cu o firmă din Dublin şi patru blocuri ANL în Huedin sunt lucrările semnificative din portofoliul biroului în acest an. “Scăderea din piaţă a început să se simtă încă de anul trecut, dar situaţia nu e catastrofală, am rămas tot pe acolo, nu s-au redus salarii, nici programul de lucru. Adevărul e că trebuie să alergi mai mult, să dai din coate. Estimăm să rămânem undeva la nivelul lui 2008 la cifra de afaceri,”, spune arhitectul Teodor Raiciu.

Trans Form

2008: Cifră afaceri 2.405.911 Profit 1.321.124 Salariaţi 13

2007: Cifră afaceri 1.299.587 Profit 733.725 Salariaţi 9

în  2008, Trans Form a lucrat la ansamblul fraţilor Octavian şi Călin Buzoianu de pe amplasamentul fostei fabrici Feleacul şi la o serie de alte imobile de locuinţe, iar pe segmentul Urbanism, la Planul Urbanistic Zonal de zonă construită protejată la Bistriţa. Trans Form mai lucrează la un hotel pentru omul de afaceri Dumitru Ghişe pe str. A. Iancu şi la un imobil de birouri, situat tot în zona centrală. “în acest an au fost puţine contracte şi, în general, de valori mici, au fost mai mult lucrări care s-au continuat de anii trecuţi. Teoretic, criza financiară ar trebui să ducă la o creştere a calităţii în domeniu, mai ales fiindcă banii investitorilor vor avea altă valoare. Vor fi presiuni pentru calitate”, consideră arhitectul Vlad Negru.

Pro Atrium

2008: Cifră afaceri 1.622.873 Profit 202.868 Salariaţi 8

2007: Cifră afaceri 718.839

Profit 128.402 Salariaţi 8

Pro Atrium Studio

2008: Cifră afaceri 215.182

Profit 190.605 Salariaţi 2

2007: Cifră afaceri 32.248

Profit 24.360 Salariaţi 1

Cu activităţi de arhitectură, urbanism şi design, Pro Atrium are şi un birou în Bucureşti şi mai multe lucrări în Capitală. în portofoliul societăţii intră hoteluri în judeţul Cluj, birouri, sediu pentru Facultatea de Arhitectură din Cluj, dar şi staţiunea balneoclimaterică din Cojocna.

SIT Management

2008: Cifră afaceri 981.402

Profit 21.192 Salariaţi 8

2007: Cifră afaceri 955.612

Profit 206.400 Salariaţi 7

SIT Birou de Arhitectură

2008: Cifră afaceri 572.136 Pierdere 110.162 Salariaţi 15

2007: Cifră afaceri 511528

Profit 88.424; Salariaţi 13

SIT a lucrat pentru Riverfront din Piaţa Abator şi la noile turnuri de la Sigma, renovarea şi extinderea hotelului City Plaza. “Ne-a afectat şi pe noi criza mondială, cele mai multe dintre lucrările mari sunt în aşteptare. Financiar, 2009 va fi destul de mult sub 2008, dar nu aş putea estima acum cu cât. Deocamdată lucrăm în aceeaşi echipă, sperăm să traversăm perioada aceasta dificilă şi să vedem anul viitor o revigorare faţă de 2009”, spune arhitectul Sorin Scripcariu.

Arhipro Arhitectura

2008: Cifră afaceri 1.261.790 Profit 5.432 Salariaţi 12

2007: Cifră afaceri 909.997

Profit 2.883 Salariaţi 11

Biroul a proiectat ansamblul Bella Park din Bună Ziua, dar şi complexul Citadela din zona Mănăştur. De asemenea, este responsabil pentru amenajarea hotelului Athos şi cu reamenajarea restaurantului Hubertus. “Anul acesta e dezastru la cereri de proiecte, dar şi ca rată de încasare a banilor! Aş zice că am ajuns undeva la nivelul 1999-2000, ca efort pe care trebuie să îl faci ca să semnezi un contract sau ca să încasezi banii. Noi eram opt arhitecţi, acum suntem patru, încerc să păstrez echipa la acest nivel, pentru a fi competitivi. Nu vom reduce nici din timpul de lucru alocat unui proiect”, a precizat arhitectul Remus Marusciac.

Arhitectura Nouă

2008: Cifră afaceri 1.259.095 Profit 534.312 Salariaţi 4

2007: Cifră afaceri 850.782

Profit 345.914 Salariaţi 4

Biroul este responsabil de ansamblurile de locuinţe proiectate în cartierele Mărăşti şi Gheorgheni pentru Garnizoana Cluj-Napoca, 308 apartamente şi 219 case.

Planwerk

2008: Cifră afaceri 1.202.895 Profit 180.178 Salariaţi 7

2007: Cifră afaceri 870.014

Profit 272.954 Salariaţi 6

Biroul s-a concentrat pe trei mari lucrări de urbanism: Planul Urbanistic General (PUG) Sibiu, PUG Miercurea Ciuc şi PUG Cluj, cu o durată medie de lucru de doi ani. “În 2009, proiectele şi contractele sunt în uşoară creştere, dar rămâne de văzut cum vor evolua lucrurile, asta depinde de lichiditatea partenerilor. Nu avem probleme serioase, deocamdată suntem acoperiţi, ceea ce nu înseamnă că nu îmi fac griji pentru 2010″, spune Eugen Pănescu.

RAUM

2008: Cifră afaceri 959.931

Profit 225.614 Salariaţi 6

2007: Cifră afaceri 744.140

Profit 164.437 Salariaţi 3

Ansamblul rezidenţial de 200 de apartamente şi servicii Amfiteatru pentru La Donna Imobile este cel mai important proiect aflat încă în lucru, în acest an. Raum este responsabil şi de proiectul M&M Oil, un ansamblu de locuinţe, birouri, servicii şi comerţ ce ar trebui să se realizeze pe un teren de 9.700 mp, în zona Clujana, cu clădiri de până la 20 de etaje, unde s-ar putea dezvolta inclusiv un pol medical privat. “Biroul nostru a început anul cu 20 de lucrări, acum mai avem cinci, adică am înregistrat o scădere de 75%. Deocamdată, am rămas în aceeaşi echipă. Eu cred că vom vedea printre birourile locale o reorientare spre alte pieţe decât cea a Clujului”, consideră arhitectul Horaţiu Răcăşan.

Inginerii, separaţi de arhitecţi

Una dintre cele mai vizibile societăţi de pe piaţa de proiectare rămâne în afara unui clasament al activităţii de arhitectură. Conform CAEN, Bogart Construct figurează în 2008 cu “activităţi de inginerie şi consultanţă tehnică legate de acestea”, faţă de 2007 când toate birourile erau trecute la pachet cu “activităţi de arhitectură, inginerie şi servicii”. Bogart a realizat în 2008 o cCifră de afaceri de 5.698.739 şi un profit net de 2.543.295 lei, cu 26 de angajaţi, faţă de 2007 când societatea avea o cifră de afaceri de 4.707.165 lei, cu un profit de 1.859.775 lei şi 20 de salariaţi.

Kristina REŞTEA

Vizită (de) magistrală :P

Am văzut-o! Mai mult decât atât: am testat-o! Vorba poetului – pot să urlu “Este!” Nu urlu. Dar este. Cine? Autostrada Transilvania! Bine, nu chiar “este”, dar “se poate să fie ceva cândva”, se lucrează. Săptămâna aceasta a început turnarea ultimului strat pe porţiuni de magistrală. Aşa că ne-am dus şi noi, nişte oameni de la ziar, să vedem (minunea?). Cum eu încă nu ajunsesem la Autostradă cu niciun prilej (din multele) de vizită de ministru, m-am oferit voluntar(ă) pentru o trezire la 7 şi o vizită de şantier.

Venind dinspre Ciurila, ne-am îndreptat spre Turda, la “bucata” unde se făcea operaţiunea. Ciurila e o localitate ca oricare alta. Nici nu ai bănui că la câteva minute dai de unul dintre proiectele care au înghiţit cei mai mulţi bani în zonă, fiind, probabil, şi unul dintre cele mai costisitoare din ţară. S-a semnat contractul prin 2004, iar cinci ani (câteva perindări de miniştri şi nişte sute de milioane de euro) mai târziu Bechtel a ajuns să toarne şi ultimul strat. Până la finalul anului s-a promis finalizarea a 42 de km. Adică aproximativ 10% din cei 415 ce ar trebui să facă, eventual, legătura dintre Braşov şi Borş.

Aşadar, la 9 dimineaţa, vineri se lucra. Mai erau câţiva angajaţi cu alură de oarecare nivel de şef ce mestecau nişte seminţe, dar – să nu fim cârcotaşi. Pe Autostradă chiar se lucrează.  Acum, muncitorii (şi Autostrada) sunt pregătiţi de turnarea a 2 km de strat final zilnic. Ei, cei de la Bechtel, zic că tremină anul acesta cei 42 de km. Sigur, mai e şi “pericolul” de ploaie (pregătit deja ca scuză pentru o potenţială întârziere – conducerea Bechtel a amintit de treaba asta acum câteva săptămâni). Fiindcă – nu-i aşa? – e nevoie de o explicaţie, dacă s-au folosit deja celelalte motive de întârzieri, gen relocare utilităţi, întârzieri de plată, probleme cu exproprierile ori arheologii. Amintim: 42 de km, la cinci ani de la semnarea contractului (cu o pauză pe motiv de reanalizare, ce-i drept).Amintim: din 415 km.

Dar, deocamdată, se lucrează. Cu vreo 4.000 de oameni. Cel puţin cei de la Kilometrul 29 erau ieri mândri să fie prinşi în poze. “E moment istoric ăsta”, zic eu. “Daaaaaa. Acum chiar se vede că se lucrează”, ne răspunde unul dintre angajaţii care trebăluiau pe autostradă, relocat aici din Bihor. Materialul e adus din Săvădisla, “dat” la finisorul de asfalt şi aşezat apoi pe traseu.  Omul ajută maşina: un muncitor aranjează bucăţi rebele de asfalt. Utilajele au încă însemne de “croatian motorway” (şantier anterior al constructorului Bechtel). Mergem cu maşina câteva minute pe viitoarea magistrală. Cu vreo 40 km/h. Nu suntem mulţumiţi. “Asta e viteză de autostradă?”, glumesc (şi nu prea)  colegii care au şi carnet de şofer. O luasem spre Turda ca să facem pozele de rigoare. Noi am fi preferat celălalt sens şi direcţia Budapesta Pe drumul de întoarcere mai încercăm nişte glume de proaspăt circulatori pe Autostradă. “Ce-i cu viteza lui ăsta (a unei Dacii din faţa noastră)?”. “Păi el nu are experienţa Autostrăzii”.

P.S.: am făcut poze (foto Remus Muntean) şi m-am plimbat pe mijlocul (auto)străzii.

Sunt aproape sigură că mai am asfalt de autostradă în tenişi.

Voi ce ziceţi?

Omuleţul verde

Totul a început de dimineaţă – imediat după revista presei – când eu mă jucam cu două creioane pe care le făceam să “meargă”. Colegei mele de birou i s-a părut că asta e trist. Prea trist. Aşa că a decis că picioarele merită un om. Un omuleţ vesel. Şi VERDE.  Aşa a apărut o creatură din scârţ (polistiren sună mai bine?), creioane şi carton verde (decupat dintr-un dosar ce conţinea cândva un comunicat de presă). A, să nu uit: gâtul e făcut dintr-un pix EBA, de culoare dubioasă – o ştiţi, ceva între verde şi kaki. Omuleţul are faţă şi nişte ochi simpatici azurii, destul de complicat de realizat.

L-am botezat Mugur, dar îi zicem Mugurel. Pentru că e verde şi pentru că, înainte să îi scotocim un nume, tocmai avusesem o dispută legată de Guvernatorul BNR (eu susţineam că BNR e singura instituţie care a acţionat coerent în ultimele luni, colega-creator zicea că din cauza lui o să ne plătim tare scump chiriile la iarnă, în euro).

Apoi, fiindcă e verde, am decis că Mugurel e ecologist, ţine la dezvoltarea durabilă, susţine promovarea energiei regenerabile şi construcţiile “verzi”. Şi e specialist în macroeconomie. Locuişte lângă un cactus în ghiveci roz cu albinuţă şi lângă turnul meu de documente-hârtii-dosare-ziare-reviste-agende. Turnul, recunos, a ajuns la o înălţime care cu siguranţă nu respectă h/2-ul de urbanism civilizat (distanţa între construcţie şi limita de proprietate ar trebui să fie cel puţin egală cu jumătate din înălţimea la cornişă a imobilului).

Mersi frumos, Lumi!

Unul dintre puţinele post-uri serioase din Sertar

Nu am scris niciodată aici despre presă. Despre felul în care se face presă, despre plecări/veniri în redacţii, deschideri/închideri de ziare, principii de jurnalism, opinii, păreri, presupuneri, lecţii de gazetărie. Fiindcă mi se păreau subiecte prea personale. Şi fiindcă de o bună bucată de vreme mă gândesc că ar fi bine să fac altceva decât presă. Şi fiindcă mai toţi ziariştii care au bloguri abordează subiectele acestea. Nu zic că e rău, ci doar că eu m-am ferit pe cât posibil de asta. În primul rând, de frică să nu cad în penibil şi să nu ajung în categoria pseudodeontologilor ce riscă să fie bănuiţi că prea le ştiu pe toate. Dar de data asta fac o excepţie şi scriu despre presă. Pentru că mă întreb câţi oameni care stau cu orele prin redacţii, aleargă printre evenimente şi interviuri sau se chinuie dimineaţa să scoată subiect din piatră seacă de vară au trecut prin fazele mele. Pentru că nu ştiu câţi dintre cei care au intrat în profesia asta cu cel mai sincer entuziasm (şi o doză serioasă de naivitate) au ajuns la cel mai crunt sictir.

Am petrecut ieri o vreme făcând slalom şi accesând linkuri de pe o pagină spre alta (altele), sărind printre bloguri, site-uri de ziare şi onlineuri ca să aflu şi eu ce s-a întâmplat cu/la Cotidianul. N-am priceput.

Mi-e drag Cotidianul. (Sau mi-era şi acum nu mai e decât inerţie, nu ştiu sigur). În anul I de Jurnalism în grupul nostru de boboci care nu vroiam să fim vedete TV cam cel mai înalt statut la care am fi visat era cel de ziarist la Caţavencu. Tot ce era legat de Caţavencu era inteligent, spiritual, sclipitor.

Părea. Înainte să faci legături şi să afli că, mai sus sau mai jos în ierarhie, abordările pot fi dictate de interese care n-au nimic de-a face cu ideea de  justiţie (vă amintesc că pe la 18 ani pot să apară confuzii între astfel de sintagme ) şi nimic de-a face cu “cititorii noştri sunt mai inteligenţi decât ai lor”.

Primele mele zile de contact real cu presa au fost la Cotidianul. Acolo mi-am făcut, împreună cu o colegă de grupă, întâia practică de vară. Au fost, cred, cele mai stresante două săptămâni din viaţa mea. La primul “job” bănuiesc că e firesc să ţi se pară că ai uriaşe responsabilităţi şi misiuni de dus la capăt, deşi, mai ales la o practică, ai toate şansele să nu se sinchisească prea multă lume de prezenţa ta prin birou. Am ajuns acolo fiindcă am întrebat un “caţavenc” venit la Cluj pentru lansarea Guerrilla dacă putem face practică la Cotidianul. Şi s-a putut. Am văzut cum se poate ca un înalt funcţionar să se supere pentru un material de presă şi să atace un ziarist, cum e să facă oamenii din conducere zid în jurul omului lor, cum “caţavencii” fac glume în redacţie (câţiva oameni de la Caţavencu aveau treabă şi la Cotidianul),  cum se alege cap de ziar între un atac terorist ce a zguduit lumea internaţională şi un subiect local cu impact major în viaţa politică românească, cum se pregătesc subiecte  şi cum se iese la bere după.

Treburi normale, de altfel. Se întâmplă de obicei în redacţii şi sunt mai puţin spectaculoase decât par la o primă vedere de student fascinat.

Mi-e(ra) drag Cotidianul. E, încă, primul pe care îl caut în teancul de ziare. Dar, de ieri, chiar nu mai pricep ce se întâmplă acolo. Pleacă (se zice “e avansat”?) Ursu, vine Nistorescu, se cenzurează PE FAŢĂ un articol, se dă afară unul dintre oamenii-cheie, fără o justificare coerentă, se ia în băşcălie proiectul de format nou al lui Buşcu, cu Buşcu de faţă, renunţă Turcescu să mai scrie editoriale.

La o adică, bănuiesc că nici nu mai contează. Eu, una, am renunţat de mult să vreau să depistez repere în presă. Singurii ziarişti pe care îi citesc (şi pe care îi caut în ziare) sunt, de fapt, doar trei şi îi urmăresc pentru că, mi se pare mie, scriu inteligent, coerent, jonglează cu/în limba română şi sunt în stare să facă asocieri care creează imagini. Fără niciun fel de alte aşteptări şi pretenţii de la ei.

Dar… criza e de vină, nu?

Paranteză

Mă scuzaţi că vă deranjez (din nou) cu o problemă de matematică. Dar, de fapt, (din nou) nu e în realitate o problemă de matematică. Şi totuşi… vă mai amintiţi exerciţiile acelea cu multe paranteze? Cu de toate parantezele?

aveai { [()]  [()] () () [() ()] }

Se rezolvau mai întâi parantezele rotunde şi apoi se mai aerisea exerciţiul. Şi pe urmă te ocupai de cele drepte pentru ca în final să nu rămână decât acolada cu un un singur exerciţiu. Ce simplu, nu? Te concentrezi pe chestiunile din parantezele rotunde, mici, apoi le dai gata pe cele drepte, mari, şi apoi mai ai o singură problemă, în acoladă, care, de obicei, e foarte simplu de rezolvat.

Îmi plac parantezele. Sunt utile. Adaugă, explică, separă, simplifică. Vă întrebaţi dacă am vrut să zic de fapt ceva profund? Nu, n-am vrut

Voi ce preferaţi: