În faţa Sălii Sporturilor e lume la coadă. Uite, sunt mulţi oameni în Cluj care au auzit de Pink Martini şi cărora le place Pink Martini. Nu ştiu exact de ce, dar nu aş fi zis. “Friend Jack!”, constat eu. (În parcare e oprită şi o maşină neagră, marcată cu însemnele brandului de whisky). Multe pisii pe tocuri, rochii lungi, feţe zâmbitoare; sunt şi câţiva băieţi, mai puţini, ce-i drept, şi nu la fel de entuziasmaţi ca fetele – probabil mare parte din ei au venit ca însoţitori. Și domnişoarele care fac promoţii la ţigări au rochii lungi. Albastru intens. Mişto rochii, ne plac. “Fumătoare?” Da, clar! zic eu.
Înăuntru e încă lume puţină, deşi trecuse cu vreo zece minute de ora oficială de începere a spectacolului (verific asta pe tabela de marcaj, unde e ceasul). Ne aşezăm şi noi. Suntem în zona suporterilor U Mobitelco, scrie pe undeva. Bun. Simt că prin sala cam goală pluteşte un sentiment de inadecvare. Ce să caute Pink Martini la Sala Sporturilor, unde scena e amplasată la marginea terenului? Foarte simplu – nu ar fi avut alternativă de spaţiu. Clujul e deficitar la infrastructura de evenimente. Noroc că mai vin nişte oameni (aflu că biletele pentru locurile din faţă au costat 300 de lei), noroc că se sting luminile.
“Quisas, quisas, quisas…” şi ai impresia că, o dată cu vorbele astea simple, vin spre tine din trecut decenii de îndoieli a milioane de oameni.
Ea (Storm Large) poartă o rochie lungă neagră, decupată pe margini; partea de jos (fusta) se pliază şi face mişcări curbe, şi se ridică, şi coboară, şi face piruete. E o rochie care dansează. E pasională şi îşi trăieşte muzica în faţa tuturor şi toate privirile sunt la ea. Dar apoi fiecare solo de instrument îţi scoate în faţă câte un membru al trupei şi un reflector imaginar îl învăluie numai pe el şi mica lui magie, lăsându-l parcă singur pe scenă. Nu îţi vine să te uiţi decât la omul care cântă în momentul acela. Şi poate în interior.
Violoncelul scoate un sunet care parcă se ridică din străfundurile Pământului şi aduce primăvara. Trombonul e ca o noapte cu stele pe o stradă îngustă din Chicago (îmi închipui că şi în Chicago se văd stele). Pianul… pianul sună mereu a ploaie. Vioara aduce valuri. Şi apoi din nou vocea – de data asta ca un vânt de nisip cu ecou în deşert.
“Doruuule!” Maria Tănase. Pink Martini cântă în română şi e atât de real, încât cauţi repede în sertar pe cineva de care s-ar putea să îţi fie dor.
‘”Je ne veux pas travailler”. Asta e sigur! (chiar fără să fi avut o zi antipatică, după discuţii cu ingineri şefi de CA-uri şi vreo două glume despre felia de autostradă, la radio). “Je ne veux pas dejeuner. Je veux seulement t’oublier”. Dar ritmul e vesel. Nu îmi vine în minte nicio altă piesă care să îţi transmită o aşa stare de bună dispoziţie pe moment, în ciuda gândurilor din versuri.
Oamenii dansează în sală, în spate, unii şi pe culoar, printre scaune. Şi am o revelaţie! De ce tocuri la concert. Pentru că Pink Martini trebuie să dansezi ori pe tocuri ameţitoare, ori desculţă.
Băieţii în cămăşi negre cu dungi subţiri de la Diesel (proprietarul clubului e organizatorul evenimentului şi şi-a delegat aici angajaţii) încearcă să facă faţă cu adunatul de pahare de vin goale. Fiindcă, da, în hol se vinde vin şi bere. Și chipsuri. Pauza între cele două părţi ale concertului e suficient de lungă încât să identifici feţe cunoscute: un proprietar de hotel, un manager de spital, Dorel Goia.
Trupa revine şi vorbeşte pentru publicuri (/suflete) multinaţionale. Cum se poate să ştie să cânte în atâtea limbi străine? Rusa e probabil singura din lume pe care nu trebuie să o ştii ca să o înţelegi (atunci când e cântată).
Pe final, instalaţia concertului Diesel din Sala Sporturilor nu mai face faţă, se aud bârâieli şi boxe cedând. Ei cântă în continuare. Ar putea cânta şi fără microfoane. Dar nu avem bis.
Pink Martini live nu e roz deloc. Dar merge sigur cu un vin roşu.
)
