E dimineață devreme, într-un salon de spital pediatric din Cluj-Napoca. În încăperea mică (dar îngrijită) sunt două paturi mici, potrivite doar pentru copii; dacă e în căutare de un moment de tihnă, aparținătorului îi rămâne de obicei un colț de saltea, fiindcă nu-i vine să ia mai mult din locul copilului-pacient. Asta dacă nu cumva o asistentă binevoitoare îți oferă patul deocamdată liber de alături. Gestul bun te impresionează într-o așa noapte, chiar dacă era de ajuns și colțul ăla de pat; oricum nu prea îți vine să dormi. Cine știe ce se mai poate întâmpla dacă adormi chiar acum? Pereții sunt desenați cu niște personaje prietenoase, probabil rodul vreunei acțiuni cu studenți voluntari despre care ai citit pe Facebook. Acum ești chiar tu aici, în pozele de pe Facebook. Curios lucru! Bebelacul e încă adormit, după niște ore grele, mama îl privește de alături, în starea în care poate fi o mamă după o noapte în spital pediatric. Măcar avem păturica de acasă, așa că niște urși cu gulere caraghioase și câțiva iepuri uriași îmi distrag atenția de la gândul că pătuțurile de spital nu au atașate carusele, ci standuri pentru perfuzii. De pe hol se aud primele mișcări ale zilei și, în câteva momente, în salon intră medicul, care face singur o vizită de verificare înainte de turul standard (cel cu studenți și colegi de secție). La scârțâitul ușii de la intrare, copilul se zbate scurt în pat. Medicul face un pas înspre el, își așează ușor mâna pe spatele micuț, îl liniștește, își cere scuze dacă a deranjat. E cel mai liniștitor lucru din lume, în astfel de momente: medicul care se îngrijește de copilul tău. E acolo, știe ce e de făcut, îi pasă. O dată copilul liniștit în felul acesta, medicul se îndreptă spre mamă, se interesează de cum a trecut noaptea, stă să răspundă la întrebări, spune ce e de făcut în continuare.
Scena nu e desenată din imaginație, ci din realitate. În urmă cu câteva luni, de nevoie, am trecut prin niște săli de spitale de pediatrie. Nu intru în detalii cu diagnostice, fiindcă nu își au locul aici și nu schimbă povestea – nu am pățit nimic grav și suntem cu toții în regulă acum. Suntem în regulă datorită medicilor și despre asta va fi vorba în continuare. În principiu, nu sunt adeptă a răsturnării sacului cu plângeri sau mari bucurii personale pe social media și, sinceră să fiu, nu aș fi vrut deloc să scriu despre bucata asta de viață. Dar, în contextul acesta, mi s-a părut că merită să fie spuse câteva lucruri, așa, din experiență personală, nu cu vorbe mari de slogan. Și, dacă măcar un singur om care citește vorbele de aici o să îi respecte mai mult pe oamenii aceștia despre care vorbesc, atunci rândurile vor fi meritat să fie scrise. Fiindcă atitudinea asta agresivă, de contestare și neîncredere față de medici, profesioniști și știință pe care am văzut-o curgând în anul ăsta care se încheie (anul pandemiei) în multe medii prin rețelele de socializare mi se pare de-a dreptul întristătoare. Și periculoasă. Și nemeritată.
Medicul din rândurile de mai sus ar putea fi unul dintre cei mai promițători pediatri din generația sa, pe specialitatea sa. Nu am ajuns la el fiindcă ar fi sunat vreun prieten influent pentru noi și nici plătind în clinici private. Nu. Așa am fost “distribuiți” după consultații, în spital public, trecut pe la UPU, cu circuit standard. Cum ziceam, nu ni s-a întâmplat nimic grav, dar am avut de trecut prin niște consultații, investigații, tratamente și intervenții, așa că am văzut de aproape “sistemul”. Sigur, în spitalele noastre sunt încă mari lipsuri, sigur, e nevoie uriașă de investiții, sigur, tot așteptăm spitalul regional de urgență și pe cel monobloc de copii, sigur, e nevoie de acces la tratamente și echipamente moderne, sigur, se poate discuta despre calitatea managementului sau despre atitudinea unor cadre medicale, sigur, or fi și aici, ca peste tot, și oameni superficiali și neprofesioniști. Dar, din experiența asta directă, pot să spun cât se poate de sigur în ceea ce mă privește: dacă ar fi să ajung iar într-un spital de stat din oraș, m-aș duce acolo fără ezitare. Cu frică multă am ajuns acolo, cu frică multă am parcurs saloanele acelea, dar am plecat cu bine. Și cu încredere. S-au făcut pentru noi analize, investigații, consultații și controale, am primit tratamente și am trecut prin intervenții, am întâlnit medici cărora le pasă de copii și care știu ce fac. Și acum suntem bine. Într-unul din momentele dificile din zilele de internare, sora mea, medic la rândul ei (pe care am consultat-o de la distanță la fiecare pas), mi-a zis ceva care m-a liniștit din acel punct încolo: “nici în Franța nu ar fi făcut pentru copil mai mult decât fac ei la Cluj”. Să ne înțelegem: nu mi-am ținut sora la curent cu mersul lucrurilor de aici fiindcă aș fi simțit în vreun moment că nu am încredere în medicii de la Cluj. Ci pentru că în ea aveam deja mare încredere: e și soră și medic. Și se mai instalse și frica aceea care se cuibărește, cred, în sufletele părinților, în general: să nu cumva să faci ceva greșit, să nu cumva să uiți să întrebi ceva, să nu știi, să fii ignorant și, din cauză că tu nu ești vigilent, să se dezlănțuie taifunul cu rele și mai mari.
Revenind la spitalul pediatric din Cluj. Sunt aici medici care, pe lângă munca de spital, fac voluntariat. Am aflat asta nu fiindcă s-ar fi lăudat vreunul, ci pentru că m-am obișnuit (deh, o fi defect profesional!) să îi trec pe toți medicii cu care am de-a face prin câteva “filtre”. Când se poate, cer recomandări și referințe de la alți profesioniști din domeniu sau măcar îi caut în registrul Colegiului Medicilor (musai să fie acolo); arunc desigur și o privire pe Google și Facebook (postările de pe social media sau articolele dau semne relevante – mă tem uneori să nu cumva să găsesc cine știe ce concepții dubioase ori personaje din tagma “alternativi”, antivacciniști – da, sunt și astfel de “doctori”, i-ați văzut probabil și voi pe unii, foarte vocali prin diverse medii publice, inclusiv la tv). Așadar, la un simplu “search” de verificare, am aflat că unul dintre medicii care s-au îngrijit de noi scria pe un blog despre probleme des întâlnite în specializarea lui, răspundea la zeci de întrebări de mămici îngrijorate și dădea interviuri. Un altul oferă consultații, în regim de voluntariat, pentru oameni necăjiți care nu pot să ajungă în spitale, altul e într-o asociație prin care sunt susținuți părinți de copii bolnavi, alt medic despre care știu e parte dintr-o fundație prin care se iau pentru copii grav bolnavi medicamente nedecontate la noi sau care nu se găsesc aici. Dincolo de ceea ce fac în spital – și nu e deloc ușor ceea ce fac ei în spital – oamenii ăștia ies și în comunitate. Apoi, sunt acolo când ai nevoie de ei. Răspund la mesaje disperate și îți dau indicații, sunt acolo să îți trimită lămuriri pe Facebook sau pe WhatsApp sau pe email.
Ca să nu pară că desenez aici un peisaj idealizat, mai zic totuși și că toate experiențele astea nu vin la pachet cu fluturași și ponei și că mai e mult de clădit pentru spitalele din România. De pildă, cred că o să îmi mai ia ceva timp să uit cum m-a certat o asistentă (în timp ce îmi țineam în brațe copilul proaspăt adus din sala de intervenții), fiindcă eu, om fără pregătire medicală, făcusem după părerea ei ceva greșeală musai de penalizat în salonul de spital; am stat să mă adun câteva minute singură într-o parcare subterană, după ce un medic prins probabil între două operații nu avusese timp să stea cu mine și să îmi explice că ceea ce urma să ni se întâmple nu înseamnă sfârșitul lumii, am stat și câteva ore într-un salon fără lumină. Au fost și de-astea, nu zic nu. Dar nu am simțit vreodată că nu aș fi în siguranță în spital. Dimpotrivă: după momente de chin și neliniști acasă, acolo am găsit un pic de calm – nu mai depindeau toate de noi, aveam aproape oameni care știau medicină, să se ocupe de boală și probleme. Și, plecați de acolo sănătoși, dacă mă uit în spate, îmi vin în minte numai vorbe de mulțumire pentru toți cei care și-au făcut treaba pentru noi. Pentru asistenta care a găsit de cuviință să certe o mamă de pacient sugar a fost asistenta care, în timp ce venea să administreze tratamentul, îi cânta bebelușului; și cea care mi-a instalat patul liber de lângă cel al copilului, fiindcă m-a văzut înghesuită pe un petec de saltea; și infirmiera care m-a întrebat de vreo 4 ori dacă sigur nu vreau ceva de mâncare, până când am acceptat. Pentru șoferul de ambulanță care m-a repezit fiindcă voiam să îmi anunț soțul la ce spital suntem transferați a fost mai târziu brancardierul în alb, bonom ca un urs polar de desen animat, cel care a făcut cu mine o glumă în timp ce mă conducea spre salon, după ce îmi lăsasem copilul pe mâna chirurgului. Pentru medicul grăbit între operații a fost mai târziu același medic răbdător; și medicul rezident dispus să răspundă la toate zecile de întrebări, inclusiv la urgențele de la 11 noaptea.
Ce vreau să zic? În spitalele noastre sunt mulți oameni profesioniști și cărora le pasă de pacienții lor. Sunt medici care îți transmit încredere, uneori chiar din primele momente, că sunt competenți și știu cum să intervină. Nu o zic din auzite, ci fiindcă i-am întâlnit. Poate am avut noroc să dăm peste astfel de doctori, dar, fiind atâția, îmi permit să cred că sunt mai mulți ca ei. Și încă ceva: niciodată, dar nici măcar o singură dată, nu a fost nevoie de plic. De fapt, sunt oameni în fața cărora ți-ar fi și rușine să te gândești la plic, o dată ce i-ai cunoscut și ai văzut cum lucrează. Îi găsiți la UPU, la Pediatrie 2, la Chirurgie Pediatrică. Sunt medicii din spitale, dar sunt poate și medicii de familie, asaltați de telefoane și birocrație.
Cred că mulți părinți au simțit, măcar o dată în “carieră”, că sunt prea mici ori prea neputincioși ori prea nepricepuți ca să fie responsabili de viața unui omuleț care depinde de ei. Ei bine, gândiți-vă că oamenii ăștia, medicii, sunt responsabili nu de una, ci de zeci și sute de vieți. Dar e o diferență mare: ei sunt instruiți exact pentru asta. Și foarte mulți dintre ei fac o treabă a naibii de bună. Și acum, când e pandemie (da, chiar e pandemie!), muncesc în costume de cosmonauți ori au între ei și agresorii invizibili doar o mască, respectă reguli dure de protecție și mulți dintre ei au fost nevoiți să stea departe de familiile și casele lor, ca să nu îi pună în pericol de contaminare pe cei dragi; timp în care noi ne plângem că trebuie să purtăm mască sau că e degradant să ne ia paznicul de la supermarket temperatura.
Ce mai vreau să zic, după experiența mea prin spitale? Aveți încredere în medici profesioniști! Căutați-i, ascultați-i, mulțumiți-le! Au făcut ani și ani de studii. Și nu-s unele ușoare. Sora mea e medic și am văzut de aproape ce înseamnă studenția pentru cei care și-au ales profesia asta și ce responsabilități și presiuni îi așteaptă mai încolo. Nu mai căutați conspirații, nu mai intrați pe grupuri care propagă fake news-uri și invenții despre “maleficul” Bill Gates, nu mai dați share-uri la articole de pe site-uri obscure, care conțin o grămadă de “s-a dovedit că”; nu vă mai opriți la așa ziși “doctori” care oferă soluții minune, dar pe care medicina adevărată le contestă (vezi scandalul cu personajul care la inceputul pandemiei pretindea că are leac homeopat pentru COVID); fiți vigilenți când dați de informații despre tot felul de metode alternative, naturiste, complementare sau cine mai știe cum, de „tratamente” neaprobate ori dubioase, de „clinici” care resping medicina adevărată. Informați-vă din surse bune și consultați specialiști. Nu mai ascultați personaje care nu știu nici măcar cum funcționează un vaccin! Nu spune nimeni să luați orice pe nedigerate. Cereți și alte opinii, dacă aveți nevoie, puneți întrebări, căutați și alți medici, dacă aveți îndoieli, căutați cercetări din resurse sigure, dacă sunteți pregătiți să studiați! Dar nu țineți masca sub nas ca să sfidați „guvernanții”, că poate pe lângă voi tocmai trece un om vulnerabil căruia îi dați cu generozitate din SARS-Cov-2, nu vă tratați singuri ori cu sfaturi de pe net, nu respingeți recomandările medicilor fiindcă ați intrat pe secțiunea de comment-uri a vreunui articol ori fiindcă ați găsit voi un filmuleț în care se dezvăluie “adevărul despre big pharma”! Sunt atâtea secole de evoluție pentru știință și medicină și am ajuns să contestăm progresul și să credem că libertatea înseamnă să nu porți mască în plină pandemie…
Cum să îi asculți pe Bittmani și Steer-e, în loc de Mihai Craiu sau un Fauci nu o să înțeleg nici în ruptul capului. Pentru noi, a fost motiv de sărbătoare ziua în care i-am făcut copilului ultimul vaccin din schema națională (zic de primele vaccinuri, cele de până la 1 an, fiindcă mai târziu vin și rapelurile). Am simțit că, în sfârșit, copilul e protejat măcar de agresorii de care putem noi să îl protejăm în felul acesta. Medicul nostru de familie ne-a recomandat cu încredere toate vaccinurile și, în afară de o singură tură de febră ușoară, ținută sub control rapid cu un antitermic, copilul nu a avut niciodată nicio reacție adversă. Asta e așa, pe verificate cum se zice, că văd că zecile de studii care explică beneficiile vaccinurilor tot nu sunt de ajuns pentru unii.
Începe o campanie de vaccinare, chiar acum. Se întâmplă, zi de zi, în laboratoare de care noi nu avem habar, adevărate miracole ale științei, prin care omul va ține sub control sau va anihila maladii înfiorătoare. S-au eradicat deja molime cumplite, care în secolele trecute omorau milioane de oameni. Aveți încredere în oamenii de știință! Aveți încredere în medici!
Nu sunt specialist și nu mi-aș permite să dau sfaturi, am scris aici doar câteva bucăți din experiența personală și gândurile care mi-au rămas după toate acestea.
Să aveți un an bun, cu sănătate și înțelepciune! Iar celor care fac locul ăsta mai sigur pentru noi toți: Mulțumesc!
P.S.: Medicii de mai sus nu sunt anonimi: Dr. Bogdan Bulată, Dr. Otilia Fufezan, Dr. Adrian Surd, Md rezident Sergiu Scridon, dr Ioana Șerban. Dr Irina Reștea, desigur 🙂
Blogul sertar 