Între 2011 şi 2012, nişte legături (link-uri) (Aniversăm postul no 100)

UPDATE: acesta este postul cu numărul 100 (mi-a zis WordPress)

V-aţi întors cumva şi voi la muncă? De ce? A, de-aia! În fine… aşa-i că e greu la început? Bine, poate şi dup-aia…

Direct din World Wide Web (un buchet de link-uri culese, primite, intersectate)
câte ceva de privit, gândit, zâmbit:

Glamour alb – negru (nu numai pentru cinefili). Uitaţi-vă puţin la privirea lui Paul Newman; şi poza cu Grace Kelly şi Audrey Hepburn în culise e genială!
http://www.life.com/gallery/22958/lifes-best-oscar-photos?iid=yaml#index/0

Creatoarea de legendă Coco Chanel şi desenele Maestrului Karl Lagerfeld
http://www.steidlville.com/books/1244-Chanel-Her-Life.html

Un gând frumos şi deştept
Pentru călătorii fără destinaţie şi fără limite de timp

http://www.dezeen.com/2011/10/17/passing-cloud-by-tiago-barros/
Printre nori, printre nori, printre nori… dar m-am speriat şi m-am ascuns într-o sticlă de vin (cine cânta piesa asta?)

Grafic (ă). E ca şi cum ai trece printr-un tunel şi ai ajunge în altă lume (dar, cumva, tot în asta a noastră)
http://www.newyorker.com/magazine/covers/2010

Lucrurile acelea mici care ne plac:
„Din oceanul Pacific..” (varianta franceză) ca să alegi parfumul pentru azi, mărgele lungi, „chapeau”-uri (nu, nu de texte de ziar, ci pălărioare, în fr), uitat la felinare, răsfoit de Vogue (şi altele ). De data asta în franceză şi da – poate Je ne veux pas travailler încă ) :

Şi tot din săculeţul „Franţa”, pentru că un desen animat e binevenit la început de an (şi oricând în timpul anului):
Un monstre a Paris

Pentru că (mi se) pare încâlcită şi amuzantă, serioasă şi neserioasă:
http://dilemaveche.ro/sectiune/zi-cultura/articol/when-borges-meets-pessoa
(am pus link-ul ăsta pentru Alex Leo Şerban şi un pic şi pentru Marius Chivu)

When Christmas meets Fashion (scoateţi cardurile negre sau hai măcar să fim un pic Fetiţa/Băiatul cu chibriturile şi să ne uităm la vitrine)
http://www.vogue.co.uk/spy/street-chic/2011/12/christmas-windows/gallery

Nişte ironie cu semnătură de arhitect
http://www.coffeewithanarchitect.com/2011/10/25/architecture-in-charts

Poza vorbitoare a anului (trecut, 2011):
http://mircea-restea.blogspot.com/2011/11/prejudecati.html

Daţi click pentru nişte gânduri de pe ziduri:
http://www.banksy.co.uk/outdoors/index.html

Sau poate vreţi să vă faceţi bagajul

http://travel.nationalgeographic.com/travel/city-pictures/

Şi, desigur, puţină magie
http://www.bocci.ca/collection/14/gallery/14-penthouse/

Bine-am venit în 2012! Să aveţi un an plin de cutii cu surprize!

Şi… încă ceva bun la început de an (şi oricând în timpul anului) – cafeaua cu prieteni:

Reţeaua

X (cu seriozitate şi uşoară surprindere că într-adevăr reuşise): „Nu am intrat pe Facebook de luni. De luni dimineaţa” (era joi seară când se întâmpla discuţia).
Y (cu ceva mai multă mândrie; avea şi motive): „Eu nu am intrat de vineri. De atunci, de când ţi-am zis, nu am mai intrat deloc. Îmi vin pe mail notificări, dar nu intru”.
Z (cu luciditate şi relaxare, fiindcă Z mai intrase între timp pe Facebook): Parcă sunteţi la alcoolicii anonimi – vă fac bănuţi din ăia, de sărbătorit zilele de „trezie”

Da, am avut acu ceva vreme un moment de facebook-suspensie şi m-am retras 6 zile din reţea – deci da, e fezabil

E foarte falsă ideea asta cu accesibilitatea pe Facebook, să nu vă faceţi iluzii. Eu doar vă avertizez
Să vă dau un exemplu: am vrut să fiu prietenă cu Francois Baroin )  De ce ai vrea să fii prieten cu ministrul de finanţe al Franţei? Păi, na, e „moştenitorul” lui Lagarde cu portofoliul, e de dreapta, plus că a făcut acum câteva săptămâni un uriaş scandal în parlamentul francez reuşind să ducă manifestarea până la suspendarea unei şedinţe (ceea ce la ei nu se prea întâmplă). Pare un om ok, nu? Şi vorbeşte bine franceză (da, da, ştiu, e francez, e doar absolut normal să vorbească bine franceză. Şi totuşi… ). Vă daţi seama ce mişto poate să fie? Să dai like-uri la pozele de pe la întâlniri G 8/20. Dacă avea o poză cu (super-)Mario Monti îi dădeam chiar „share”. Cât de mişto? Foarte mişto!   Şi acuma, dacă tot e atât de uşor să fim cu toţii în „reţea”, hai să încercăm un „add as a friend” ) Ei, guess what? Francois Baroin nu e om!!! Nu, chiar nu e om. E instituţie. E pagină. Nu poţi să fii prieten cu el, poţi cel mult să îl placi. Adică să îi dai „like”. Trist sau cum? )

 

Şase + unu = prinţi, paste, criză. Şi Piccolo

Şase ani (de atâta vreme lucrez eu la ZIUA de CLUJ) e mult. Şapte ani (de atâta vreme există ZIUA de CLUJ) e şi mai mult. Încap multe lucruri în atâţia ani.

(Alţii în realitate, noi doar în scris) am ridicat şi am demolat turnuri (am anunţat o dată cu dezvoltatorii că se fac şi apoi, urmărind traseul crizei, am anunţat că nu se mai fac), am deschis şi închis fabrici (am fost şi la sărbătorirea primelor telefoane produse la Jucu şi în faţa halei când 2.000 de oameni au ieşit în valuri, după ce tocmai fuseseră anunţaţi că Nokia închide la Cluj), am văzut demolându-se şi apoi inaugurându-se stadioane noi, am urmărit interminabilele centuri şi felii (penibil de mici) de Autostrăzi. Am scris uneori cu entuziasm şi după ore de discuţii şi telefoane, cu bucurie puerilă, despre vreo exclusivitate (care avea să fie uitată a doua zi) sau înfruntând şantiere pe tocuri (nu poţi fi inspirată în fiecare dimineaţă).  Şi alteori cu grele mobilizări de voinţă, la normă de uzină (main, talpă, ştire. Plus “dă o ştire şi pe online!”. Mihai, serios că trebuie să îţi facem pagina de Facebook cu “Opriţi exploatarea lui Prodan” ). Dar astea sunt lucruri multe şi grave şi la care ar trebui să ne gândim. Ar fi ceva mai amuzant să vă exemplific o zi obişnuită de lucru.

Colegul de la Sport: îşi ridică telefonul de pe birou, se uită la ecran şi anunţă uşor contrariat: “Sună Prinţul!”. Fie că eşti cititor de ziare de sport, cititor de tabloide sau cititor de cărţi cu basme nu ai cum să nu fii impresionat Deci eşti

Colega de la Eveniment: citindu-şi emailurile descoperă un comunicat de presă: “un student a făcut un pod din macaroane”. ???

Departamentul Economic (mai precis: eu), răsfoind online nişte ziare de domeniu, dau peste previziuni despre spirala crizei şi transmit mai departe ce zice nu mai ştiu ce economist: Totul nu poate decât să se prăbuşească ) Clar sau cum?

Mai am o problemă: am de scris ceva cu “fostul spaţiu al…”, dar mai folosisem termenul “fostul” într-o frază anterioară. Cer ajutor. Cu ce înlocuieşti “fostul”? Şi abia acum când întreb asta cu voce tare îmi vine ideea! şi mie şi celorlalte fete din preajmă: cu “actualul”. “Fostul” se înlocuieşte cu “actualul”. Logic, nu?

Tot fără aparentă legătură:

Aş vrea să avem un de-ăsta la red:

Piccolo

Ce poţi să faci pe terasă de business. Atunci când nu eşti în grupa LVMH

Cred că nu am mai fost de mult la un cocktail de business. Adevărul e că, din motive de crize, nu prea s-au construit/ inaugurat lucruri prin Cluj. Aşadar, probabil nu am mai fost de mult la un eveniment de genul ăsta. Fiindcă la cel de joi care sărbătorea (cu şampania şi panglica aferente) lansarea unui imobil de birouri nou la Cluj (Silver Business Center) prima mea reacţie a fost să caut panorama. Cocktailul de inaugurare s-a ţinut la ultimul etaj al clădirii, al optulea, cel cu sala de conferinţe amenajată mov şi cu terasă. Cum ziceam, primul impuls a fost să îmi întorc privirile de la oamenii care începeau să se adune pe terasă ca să văd dincolo de balustrade de beton silueta oraşului. (Asta cu silueta e termen învăţat de la arhitecţi şi mi se pare că punctează mult mai precis ideea de privelişte de oraş decât termenul „panoramă”). Reacţia mea o fi fost o variantă mai puţin sentimentală şi mai puţin dramatică a fenomenului care a creat piesa lui Morrissey cu Parisul. Căutam Flacăra portocalie (fostă fabrică, închisă, vândută, nedemolată din pricini de proiect imobiliar blocat de criză financiară), căutam celelalte două clădiri de pe axa de business, căutam şantierul viitorului Hampton şi imobilul de birouri al lui Goia, căutam stadionul cu pătrăţele vişinii şi „albul sidefat cu irizaţii aurii” al arenei noi, acum în stadiu avansat de finalizare, căutam nişte goluri de verde şi terenuri-posibile viitoare şantiere şi mă opream la turnurile de catedrale.

Dar eram totuşi la lucru (sau ceva de genul).

Aşa că am dat curs impulsului 2. Şi m-am întors spre oameni. Dar, la această fază: la stadiu de analiză superficială. Clădirea deţinută acum de partenerii Casei de Insolvenţă Transilvania (cu părţi sociale în media ) e prilej de inaugurare cu chemare de parteneri. Sunt aici invitaţi din finanţe, avocatură, imobiliare, IT, telecom şi, desigur, administraţie/politică. Nu se pot tăia panglici altfel. Ajung acum la ceea ce vom numi aici „verificarea LVMH”. Citeam că grupului îi merge bine şi mi se pare un exerciţiu amuzant să verific ce domenii în România contribuie la creşterea vânzărilor LVMH. Mai precis, ce fel de oameni achiziţionează lucruri din segmentul acesta – Moet Hennessy Louis Vuitton (ce include branduri ca Celine, Marc Jacobs, Kenzo, Fendi etc). Mă uit pe terasă. Da, înţeleg de ce brandurilor de segment LVMH le merge bine. Până şi la Cluj au public ţintă. Remarc plicurile YSL (nu, nu sunt plicuri cu bani, sunt poşete de doamne. Am văzut cel puţin două) şi apreciez batistele la piept în stil conu’ Dinu (cum care Dinu? Patriciu, desigur).

Din zona presei vin observaţiile cele mai interesante deocamdată: „uite, de pe clădire cade din tencuială”, „sediul BRD seamănă cu un lingou”. Mai zic unii ceva despre absorbţia de fonduri europene, despre Irlanda şi Polonia. Asta nu e din zona presei. Eu mă gândesc că terasa e un loc bun. Clădirea e… cum să zic? E… o clădire de birouri. E drept că are mov în sala de conferinţe şi pe biroul unuia dintre spaţiile ocupate de chiriaşi am zărit un flamingo pufos albastru. Dar, în mare, e doar o clădire tipică de birouri. Open space-uri, birouri de management, sticlă. (Eu aş fi scris pe pereţi – asta cred că e din cauza reclamei Praktiker si a lui Dan Perjovschi; sau aş fi desenat flori şi ceşti de cafea). Dar terasa… terasa e un loc bun. E un loc din acela în care să dai petreceri pentru prieteni, unde să atârni bule de lumină (corpuri de iluminat în forme sferice, vreau să zic) şi unde să asculţi Yann Tiersen. Apropo de scris pe pereţi: da, asta mi-a plăcut mult – la intrare, jos, imediat după bariera auto, pe un perete e scris un citat din Andy Warhol

Am ajuns la faza 3. Socializarea cu oamenii de business. Cine ce mai vinde/cumpără. Încerc să aflu cum se construieşte un supermarket „îngropat în verde” (ca unitatea de retail model tip să nu strice imaginea zonei unde vor să o amplaseze proprietarii). Oamenii care ştiu tehnică au soluţii. Încerc să aflu ce investitori mai tatonează piaţa de birouri de la Cluj, ce companii vor să mai recruteze oameni de aici, ce proiecte se mai blochează/ deblochează în perioada următoare. Off the record informaţiile vin mai simplu şi sunt condiţionate de răspunsul la întrebarea „dar dvs sunteţi aici la job sau la cocktail?”. Eu dau răspunsul greşit: sunt la job. Trebuie să recunosc la acest punct că tot arhitecţii au cele mai bune întrebări. Se zăreşte o construcţie identificată prin luminiţe roşii-albastre. Ce e acolo? Sediu BCR Erse – e prima mea idee. Nu e bună. Sediul lui Becali la Cluj? Nu, nici asta. Nu mai am alte răspunsuri cromatice. Mai vin explicaţii despre clădiri eficiente energetic (subiectele legate de construcţii „verzi” sunt printre preferatele mele), despre ce mai schimbă sau lasă neschimbat PUG-ul (Planul Urbanistic General) cel nou, despre sigle urâte de hoteluri. De ce nu s-a dat jos sigla Grand Hotel declarată „urâtă” în şedinţă a Comisiei de Urbanism? S-a dat jos, se pare. Aceasta care se vede acum ostentativ e cea nouă. Şi cu turnurile noi cum e? E bine. Să fie!

Discursuri.

Cu plus: discursurile cu cifre, poveşti cu falimente, tranzacţii, termeni de business, autoironii şi umor

Cu minus: frazele sentimentale.

O dată cu imbilul s-a lansat un concept de evenimente/conferinţe, care vor fi organizate periodic. N-am nimic cu cele de business, pe Oana Pellea o aşteptăm cu drag, dar „coachingul” de viaţă… Nu-mi dau seama cu ce ne-ar putea ajuta frazele clasice cu „îndrăzneşte să fii tu”, „înainte să fim profesionişti suntem oameni”. Pentru mine astea sunt din acelaşi raft cu cărţile de autoeducare/motivare. Acelea gen “Cum să fii deştept. În 7 paşi simpli”. Ar fi mai utili nişte oameni cate să ne zică ceva de efect: citiţi o carte de Romain Gary, uitaţi-vă la un film de Aranoa, povestiţi cu un om ca ALŞ (cu el nu mai puteţi)! Sau, şi mai bine, vindeţi un mall falimentar! (preferabil lui Puiu Popoviciu) Uite, lucruri de genul acesta s-ar putea să vă (ne) ajute.

Stropitoare de caniculă

Foto: Fungift

Ce poţi să găseşti bun într-o dimineaţă-de-zi-de-lucru-plus-caniculă-de-iulie prin centru:

- stropitoarele colorate de la Corso (cafeneaua cu terasă din Piaţa Unirii, de pe axa Diesel- Vertigo – pentru cei care nu sunt din Cluj). Plantele verzi nu stau pe mesele de la Corso nici în vaze, nici în ghivece, ci în nişte mini-stropitoare. Mini-stropitoarele vin în trei variante: portocalii, galbene sau roşii.  Plus: unul dintre stâlpii care separă terasa deparcare/stradă a fost, se pare, adoptat: e vopsit stil flower power (dar asta am constatat de mult, stropitoarele le-am remarcat abia acum)

- revistele cu mici cadouri de vară de la standurile de ziare (o palarie din material ieftin, o geantă de plajă, o loţiune pitică de soare). Da, ştiu, sunt mici, uneori kitsch-oase, ieftine, nicioadată de fapt nu sunt gratis (revista ce costa 10 lei costă probabil 14,49). Dar oricum… e, aşa, de sezon. Şi de vacanţă.

- Sunetul de tocuri pe pavajul de pe o stradă cu tei

- Afişul ce anunţă programul de la cinema Arta, cu film de Cannes

- Bulele agăţate care formează felinarele din faţa sediului UBB. Şi felinarele în general. Chiar pe timp de zi.

- Rochiţele galbene care se plimbă pe stradă. Toate rochiţele galbene.

- Constatarea că voalul merge urmat pe trotuar de umbră transparentă.

- Schelele de pe Eroilor. Sunt şantiere de renovări de imobile în centrul istoric

- Maşina cu inscripţie “instructor şcoala de şofer autorizat” cu număr KRL. Am reţinut numărul pentru că începea KR (iniţialele numelui meu; L-ul nu ştiu de la ce vine, dar l-am reţinut fiindcă poate îl recunosc când îl văd ) ). O fi momentul pentru şcoala de şoferi?

- Tipul care zice la telefon “somn uşor! Nu veni azi, mai bine dormi!”

Lecţia de înot, cu Fluturi

Că în ape trăiesc diverse vieţuitoare ştiţi de mult. Nu vă deranjez cu lecţii de geo-bio-grafie (chiar dacă în perioada asta subiectele legate de şcoală şi BAC sunt populare). În schimb, ar fi simpatic să ne gândim puţin la vieţuitoarele din alt fel de ape, din apele de bazine de înot (nu de ştrand, de bazin de înot), mai precis. Ce? Nu sunt şi ele oameni? “Nu”, veţi răspunde poate. Pripit. Ei bine, de fapt sunt. Oameni. Un fel de oameni. Sau un fel de faună, sincer nu ştiu exact cum să le zic ca să fim cât mai aproape de realitate.  Cei care mai ajung din când în când la câte un bazin de înot (le ştiţi, ălea de dimensiuni standard olimpice) vor recunoaşte poate câteva categorii pe care le-am identificat alături de alţi înotători de Cluj:

- Hipopotamul. E un individ mare (evident). Înoată încet, cu capul pe jumătate afară, pândind, în faţă. Înaintează lent pentru că e mare. Sau poate pentru că gândeşte mult în timp ce înoată?

- Rechinul. Ei bine, înotătorii din specia aceasta sunt, după cum vi-aţi dat desigur seama, teribil de periculoşi. Eu personal am întâlnit unul singur care s-ar încadra perfect aici. De fapt, una. Femeia-rechin. Mergea la bazinul UTC-N. De când am schimbat bazinul, nu am mai văzut-0. Femeia-rechin are toate gadget-urile posibile în apă. Şi nu îi pasă de nimeni. Dacă ai ghinionul să fii pe acelaşi culoar cu ea şi să nu fii înotător profesionist… dar ce spun? înotător superprofesionist.. pfuuu… ai cam încurcat-o. Pur şi simplu trece peste tine. Şi nu, nu e o metaforă. Eu am asistat la un astfel de incident, când Femeia-Rechin urmându-şi imperturbabilă traseul drept a trecut pur şi simplu peste un alt înotător de pe acelaşi culoar. Nu l-a ocolit. L-a scufundat pur şi simplu. Cred că de-asta de obicei pe culoarul ei nu era mai deloc lume. Oamenii o ştiau. Şi, din instict de autoconservare, oamenii evită rechinii.

- Focile (ne)dresate. Bat din “înotătoare” şi sar în apă, pentru… recompensă. Pentru aplauzele bandei. Sunt copii care porniţi probabil spre un ştrand au ajuns, din cine ştie ce motive, la bazinul acoperit. Sar, râd, se împing în apă şi înoată fără să respecte vreo regulă (de direcţie, de sens)- asta deşi la bazin vin şi înotători pentru antrenamente.

- Delfinaşii. Aceştia sunt piticii care învaţă să înoate. Sunt tare mici şi vioi şi trec în viteză şi natural pe lângă tine (bine, na, poate nu pe lângă tine, dar pe lângă mine sigur trec). E vârsta la care prind repede. Şi bine. Înoată corect şi (cel puţin aparent) fără efort.

- Profesioniştii-fluturi. Sunt cei care au învăţat cu profesori şi au antrenori, care participă la competiţii şi care, în general, chiar ştiu ce fac. Ăştia sunt cei care pot să înoate perfect toate stilurile şi care înoată disciplinat (100.000 de ture bras, 100.000 de ture crawl etc – da, există un “etc”). Sunt cei care ştiu să facă perfect “fluturii”. Fluturele e, zic eu, cel mai spectaculos stil de înot. Şi dacă te uiţi la cineva care chiar îl ştie, îţi dai seama rapid de ce. Ieşirea din adâncuri, de sub ape, cu braţele aduse simultan, în mişcare circulară, şi saltul deasupra apei… Da, e chiar cel mai spectaculos stil de înot, categoric. Dacă nu credeţi, poftiţi o vizionare Phelps înotând fluture

Aaaaaaaa… şi apoi mai sunt desigur Profesorii. Indiferent ce faci (sau nu) apare câte unul care ştie mai bine decât tine să înoate şi care ţinea neaparat să şi împărtăşească asta. Acuma, cum să vă zic? Am şi eu cască şi ochelari de înot. Dar… nu am învăţat să înot cu instructor şi nici nu am făcut înot de performanţă. (e cam cum e cu acel “K” din nume – la derută. Din cauza lui K, lumea presupune că ştiu maghiară. Nu ştiu. Dacă porţi cască şi ochelari, lumea de la bazin va crede că ştii cu adevărat să înoţi, că iei lecţii sau că vrei lecţii). “Domnişoară, nu vă supăraţi…” (N-are cum, n-are cum să nu-ţi placă o replică care începe cu “Domnişoară, nu vă supăraţi”). Aşadar.. de ce să nu mă supăr? “La crawl” Pfuu.. acum stau 2 secunde să procesez. Crawl, zici. A, e ăla pe care îl ştiu eu puţin spre deloc, mă gândesc (bras-ul hai că mai merge). Deci cum? “Mergi prea repede, mişti prea repede braţele, depui prea mult efort şi oboseşti imediat. Trebuie să încerci să aluneci mai mult în apă. La patru bătăi din picioare o mişcare de braţ”. Ceeeeeeeee?!?! Acum tre să şi număr? Păi şi dacă alunec mai mult sub apă, cum fac cu respiratul sub apă? Tare complicat! Şi cum să îi explic binevoitorului că nu vreau să îl concurez pe Phelps? (nu că aş avea ceva împotriva lui. Chiar dimpotrivă, aş zice). Nici măcar pe Charlene. Deci aşa. Vă zic şi vouă, că poate vreţi să ştiţi cum e cu crawl-ul. Şi nu e prima dată când aflu. Numai că la o altă  intervenţie inopinată de lecţie din partea unui alt binevoitor am aflat pe lângă treaba cu mişcarea braţelor şi viteza optimă şi cum unii preferă să iasă în Vertigo (după înot şi sală!! Şi sală, da? aţi reţinut). Şi nu, asta nu e ceva cascadă sau stil de înot, ci exact clubul ăla din centru unde oamenii (cunoscuţi sub denumirea populară de tziptzeri) poartă ochelari de soare (da, în interior). Superb!

Mi se pare că de fapt cel mai bine poţi să prinzi câte ceva dacă tragi cu urechea la instructorii care dau lecţii studenţilor sau ălora mici. Nu de-alta, dar ăia chiar ştiu.

Bazinul lui Marga (ok, nu al lui Marga, am greşit, al UBB) e portocaliu cu albastru. De ce şi-ar vopsi Marga bazinul tocmai în portocaliu (plus albastru)? Că totuşi mă gândesc că opţiunea cromatică nu a fost lăsată în seama  constructorilor de la ACI… Nu ştiu, zic şi eu aşa… N-am dat cu parul. Poate am dat cu bâta-n baltă?

Apropo de portocaliu… Utlima dată când am ajuns la bazin, purtam o fustă din aceea lungă până în pământ de culoare portocaliu-roz (îi zice “coral” corai prin revistele glossy, am remarcat; am o slăbiciune pentru culorile nedefinite). Şi la intrare, în drumul spre vestiar, în uşă dau de o piticuţă. Se uită la mine cu ochii mari, zâmbeşte (oarecum încântată, puţin intimidată) şi se retrage râzând. De dincolo de uşă, mama (pe care nu o văd încă) o întreabă pe micuţă ce a văzut. Şi ea îi răspunde: “prinţesa”. ) ) Era de la fusta roz-portocalie, fiindcă era roz portocalie şi lungă. Pentru o asemenea replică merită cred să fii uşor inadecvat (vi-am mai zis cum e cu tentativele ca prin trucuri de accesorii să te autoamăgeşti că eşti în altă parte – pe o plajă în Spania, preferabil aproape de Barcelona, nu la un bazin de înot în Clujul care nu se decide dacă e cu ploaie sau soare la început de iulie). Şi mă gândeam că e mult mai simpatic atunci când un om mic  îşi face o primă impresie greşită despre tine (care e, invariabil, mai bună decât meriţi) decât atunci când unul mare îşi face o primă impresie greşită despre tine (care e adesea mai rea decât meriţi). Până la urmă, indiferent cât de mult ai aprecia ironia, sarcasmul, cinismul, din când în când o privire de omuleţ care crede în poveşti îţi face bine. Zic şi eu. Nu dau cu parul. Am dat cu oare cu bâta-n baltă? (de dimensiune 50 X 25 m)

TIFF 10. S-a închis (luat) cortul

În ultima duminică de TIFF 10, în drumul dintre două filme (cum altfel?), dintre Casa de Cultură a Studenţilor şi Republica (nu pot să îi zic cinema Florin Piersic), am zărit la o trecere de pietoni un cinefil cu geamantan. Era semnalul clar de încheiere a unei perioade – mai clar poate decât gala de închidere. Fiindcă un bagaj făcut e un semn mult mai dramatic de final decât o festivitate de premiere, parcă… Şi un geamantan-troler seamănă cu un punct mult mai mult decât seamănă o diplomă.

În afară de asta, bagajul era semn bun. Am auzit (sau citit, nu mai ştiu) pe undeva că sunt tot mai mulţi cei care vin în concediu la Cluj, la Festival. O vacanţă fără mare şi umbrele, dar cu filme, şi evenimente, şi discuţii (cu prieteni şi cu oameni care se pricep la filme), şi cocktailuri, şi ieşiri în cluburi, şi ieşiri în decor (poate un film la palat?) Concediul de Festival pare o idee bună. Şi mai are şi o notă de răsfăţ sofisticat care nu poate să nu fie simpatică (ufff, dubla negaţie mă pune mereu pe gânduri).

Dar după ceea ce am numit momentul-geamantan, am mai ajuns la un eveniment în clasic stil TIFF, fiindcă, totuşi, mai era încă duminică şi Festivalul nu se terminase de tot. Filmul de închidere oficială – Life in a Day, făcut din asamblarea inspirată de bucăţi filmate de oameni de peste tot din lume, în aceeaşi zi – 24 iulie 2010. Pentru asta s-a triat din momentele de viaţă postate pe youtube de zeci de mii de oameni. La fel ca lumile din care au venit bucăţile de viaţă, senzaţiile induse sunt de toate felurile: de la momente comic – nostalgice (coreanul călător prin lume care se emoţionează de dimensiunile unei muşte găsite într-un loc de pe traseu (fiindcă seamănă cu cele de acasă), la cuplul de bătrânei care îşi reînnoiesc jurămintele (el fiind nevoit să se angajeze că va spăla geamurile “şi pe dinăuntru şi pe din-afară”)) la cele care te fac să intri şi tu măcar un pic în experiment, pus pe gânduri nu neaparat liniştitoare (cei din film primesc o aceeaşi întrebare: ce ai în buzunar? Ce iubeşti? De ce ţi-e teamă?). Una peste alta, zic că a meritat înghesuiala de la Republica. Asta chiar dacă filmul-colaj-puzzle are şi o tentă moralizatoare, (prea) în trend: războaiele sunt rele, noi, oamenii, suntem cruzi (ucidem animale, printre altele), sărăcia extremă există şi e ignorată. Am zis de înghesuială – da, de-asta e în pur spirit TIFF – sala de la Republica (cea mai mare sală de cinema din Cluj) a fost plină-plină. Am stat pe jos, pe trepte, ca să vedem un film Ceea ce, trebuie să recunoaştem, are mici şanse de repetiţie oricând în timpul anului.

Mi-am găsit într-o geantă agenda TIFF, cu punctuleţe. Încă mai găsesc în fiecare geantă câte o agentă, un AperiTIFF, un AperiTIFF cu sinopsisurile filmelor sau măcar un buletin de vot TIFF, ceea ce mă amuză la fiecare descoperire )

Dintre buline:

- Trandafiraşul/ Little rose (Polonia). Un fel de Mata Hari în Polonia. Prin experienţele (evoluţia) ei intrăm şi noi în lumea cu disidenţi, intelectuali, securişti, comunişti. Descoperă treptat lumea aceasta şi cei ce nu o cunoşteau; treptat, o dată cu personajul principal. Nu e nici documentar, nici film siropos romantic, dar are şi elemente de istorie, şi sentiment.

- Familia (am mai zis deja de el, a fost unul dintre preferate). E despre un om  care îşi confecţionează, de ziua lui, o familie.

- Vitus. Un copil genial; atât de inteligent încât reuşeşte să îi inducă pe (aproape) toţi cei din jur în eroare şi să îi facă să creadă că, în urma unui accident (pus la cale de el), nu mai e atât de inteligent. Despre adaptarea la o lume care nu e ca tine, despre cum să vrei altceva decât ceea ce ţi se trasează. Despre cât de mult face un rol de bunic genial Despre o pălărie aruncată (să fii în stare să renunţi de bună voie la ceva drag). Despre cum atunci când primeşti ceva în plus faţă de cei din jur, simţi mereu că ţi s-a şi luat ceva

- O viaţă însemnată/ La vida util. Film nostalgic, alb-negru, cu pierderea unor lucruri care nu se mai potrivesc cu lumea în viteză de azi (cinemateca), alunecarea în fantezie pentru recuperare după o astfel de pierdere. Mie mi-a amintit de senzaţia de după Iluzionistul lui Tati (magicienii nu mai există).

- Fără cale de-ntors/ Sin retorno. Despre dreptate versus justiţie, despre vină şi asumarea responsabilităţii, despre răzbunare şi împăcare. Momentul cel mai de efect, pentru mine: copilul (e încă un copil tinerelul acela) care comisese accidentul de la care ulterior a fugit află că victima sa a murit. E în braţele tatălui căruia în sfârşit îi mărturişte vina. “Vreau să se termine! Vreau să se termine! Nu mai suport”. Cred că e atât de puternic momentul ăsta fiindcă e atât de uman şi… banal (cine nu a avut, măcar o dată, un moment din ăsta; desigur, nu atât de dramatic, urmare a unei crime, dar un moment din ăsta de profundă disperare şi nevoie de ajutor sau absolvire, în nici nu mai contează ce formă)

Copie conformă/ Copie conforme. (ăsta este unul dintre cele despre care s-a discutat mult, după vizionare). Incursiunea (în teme despre relaţii, lume şi viaţă în general) pe fundal magnific aduce oarecum cu Before Sunset (acolo era Parisul ca background de dialoguri cu alură de “am mai zis o axiomă ori un gând profund pe care trebuie să îl reţineţi sau să îl recunoaşteţi din vieţile voastre, numai că voi nu l-aţi denumit aşa, ci doar l-aţi trăit”; aici e Toscana). Dar în Toscana, în Copie Conformă, vreau să zic, lucrurile sunt mai sofisticate. Copie şi original, teoretizare şi viaţă etc. Despre cât de complicat este să fii simplu – e mult mai simplu să fii complicat, chiar dacă asta poate foarte simplu să îţi complice existenţa. Dar, dacă aşa am fost construiţi, să fim complicaţi (sau să complicăm lucrurile), cine suntem noi să pretindem că de fapt am vrea să facem totul să fie simplu?

Să nu mă părăseşti/Never let me go. Un grup de copii pe care îi vedem apoi tineri, crescuţi pentru a fi donatori de organe. Cum să trăieşti, ştiind (aproape) precis când îţi vine sfârşitul – după a doua, a treia donare (a patra, dacă eşti norocos, sau poate nu norocos, ci dispus să te mai agaţi chinuit de o viaţă chinuită). De fapt, nu avem niciodată suficient timp, citeşti în concluzie… Finalul vine, oricum ai lua-o, mult prea repede. Dar totuşi…un final cu ora exactă are ceva tare înfricoşător. Mie de exemplu mi s-a părut tare tristă povestea cu Cenuşăreasa (bine, nu e din “filmul” ăsta, dar e de undeva, de pe-acolo). Cum să se bucure de bal (iniţial am tastat greşit, am scris “val” în loc de “bal”; v-ul e pe tastatură lângă b. Nu era mare eroarea, nu?)… deci, ce ziceam? cum poate Cenuşăreasa să se bucure de bal (val) când ştie precis că la exact ora 12.00 totul devine bostan?

Mă gândesc că acuma ar cam fi timpul pentru Kung Fu Panda II…

TIFF 10: s-a deschis cortul

Acum vreun an sau doi am rămas fascinată după Los Lunes al Sol (pe care am reuşit să îl urmăresc abia la a doua încercare de vizionare; la prima tentativă, începutul mi s-a părut prea sumbru ca să vreau să văd tot filmul – chestie de moment, bănuiesc). Los Lunes al Sol e genul acela de film care te lasă cu o privire de admiraţie şi cu gândul clar că există oameni cu minţi frumoase în lumea asta (din aceia care simt, care îşi pun întrebări, care văd cu orizont larg şi care mai şi caută dincolo de orizont).

La ediţia 10 a TIFF, spaniolul Fernando Leon de Aranoa (regizorul Los Lunes al Sol) a fost la Cluj. Cu trei filme în program.

Despre asta e TIFF, cred. Despre accesibilitate. Îi aduce la tine pe oamenii pe care îi admirai tu de departe. Şi ei stau şi ascultă serioşi întrebări, ciocnesc pahare de vin la cocktailuri, îşi fac poze cu fanii sau explică cum îşi creează ei personajele. E oarecum similară treaba aste cu povestea lui Dragoş Bucur (de la TIFF Lounge) despre Oscaruri şi actorii români – acum câţiva ani se uitau spre eveniment ca la unul de pe altă lume, exlusivist, strălucitor şi inaccesibil, iar în ultima vreme chiar el a trecut pe lângă două premii Oscar (cu Politist, adjectiv si The way back).

De-asta Piaţa Unirii a fost clar unul dintre locurile mele preferate în ultimele zece zile. La TIFF Lounge-ul instalat aici au venit oamenii ăştia faini şi au povestit. Nu erau niciodată tare mulţi ascultătorii – ciudat, nu ştiu exact de ce, poate încă nu e chiar atât de interesat publicul cinefil de oamenii care gândesc filmele pe care le văd ei, poate încă nu se ştie cum e cu întâlnirile de la TIFF Lounge (deşi TIFF e la ediţia 10) sau poate că erau la filme.. Oricum, locul a arătat tare bine, cu mocheta, cortul deschis pe laturi, fotoliile şi mingile de stat, măsuţele cu AperiTIFF-uri (revista festivalului) şi “cuierele”-palmieri, nişte instalaţii de care se agăţau pliante cu filme. Era, aşa, un aer de vacanţă acolo. Şi de Festival. Corturile au venit de la Cannes, parcă. Poate de-asta )

Iar după filme, era câte un regizor, producător, actor, scenarist care să explice sălii de unde, cum ori de ce a venit povestea pe ecran. Pentru că la un film eşti mereu subiectiv, iar ce e acolo se aşează peste ce ştii tu deja, aşa că vorbele celor care au creat filmul sunt interesant de suprapus pe ce ai văzut tu.

În plus, îi vezi pe oamenii de pe ecran (sau chiar pe cei de dincolo de el) în aceeaşi sală de cinema, în acelaşi cort, în piaţă, pe pseudopietonală, la terasă, în cafenea, când traversezi strada, dacă mergi la masă ori la un party cu purtători de badge-uri.

Totuşi, parcă nu mi s-a părut suficient de aglomerat oraşul zilele acestea. Şi nici nu am văzut foarte mulţi oameni cu agenda-program prin Cluj. Nu ştiu de ce…

Au fost multe, multe lucruri bune la TIFF 10. Dacă deschideţi www.tiff.ro puteţi să vă lămuriţi rapid că e tare complex Festivalul, eu am prins numai o fărâmă din el. Şi din bucăţica asta, trec aici cu liniuţă nişte bucăţele. În afară de filme şi oamenii care au venit, mi-au plăcut mult:

- sălile de cinema din centru pline. Şi faptul că anul acesta cinema-urile au arătat mult mai bine (s-au făcut nişte investiţii în ultimele luni)

- dimineţile de sâmbătă în cinema Republica

- TIFF Lounge (oamenii, ideea, locul)

- Conti redeschis temporar – loc magic, cu auriu şi roşu. Sper ca imobilul – monument istoric să nu se prăbuşească până la ediţia viitoare

-  “bucăţi” de Aranoa – poveştile norilor şi găsirea de corespondenţi în formele pufoase (“Cine câştigă concursul?” .”Nu e cu câştigători”). Poza de “familie” în care unul dintre cei fotografiaţi ţine o oglindă înspre fotograf  pentru ca şi acesta din urmă să intre (reflectat) în imagine.

- că TIFF s-a dus în Mănăştur, la castel la Bonţida, că a avut muzică, teatru şi party-uri, că are o zi “verde” şi grădiniţă pentru viitorii fani de TIFF

- momentul (momentele Alex Leo Şerban); am făcut un fel de pact înainte de TIFF 10 – că dacă va exista un moment ALŞ o să îmi placă şi mai mult de oamenii TIFF. Şi nu a fost UN moment ALŞ. Au fost mai multe. S-a vorbit despre el la festivitatea de deschidere, s-a lansat o bursă în numele lui, s-au lansat cărţile lui, s-a vorbit despre el la TIFF Lounge. E ceva oarecum liniştitor în faptul că un om mai e amintit, prezent, iubit şi după ce a dispărut.

Or fi fost şi faze nereuştie, probabil că nici Festivalul şi nici organizatorii nu sunt perfecţi, probabil că mai sunt de adus îmbunătăţiri, dar concluzia nu e prea complicat de ales… ne place de TIFF

Să creşti mare!

Cana galbenă şi frica lămpii Ikea

Stătea în geam şi în dimineaţa aceasta şi se uita de la pervazul de ultim etaj. Îi plăcea să stea aici în primele ore cu lumină din zi, cu obişnuita cafea cu lapte şi să viseze privind peste turnurile argintii şi printre clădirile cărămizii de metropolă, întrerupte de câte un spaţiu mare, verde, unde oamenii obişnuiau să lenevească în după-amiezele senine de primăvară. Dar dimineaţa aceasta nu era una prea senină. Se gândea la reclama aceea Ikea, cu stăpâna casei care scoate din casă fidela şi, logic, vechea lampă (nu poţi să fii fidel fără să fii vechi, fără să ai timp să îţi demonstrezi loialitatea adică, se gândea ea). Şi totuşi, stăpâna casei renunţa la vechea lampă, fiindcă era veche şi o înlocuia cu una nouă. De la Ikea. Cum să îţi placă vreun produs Ikea după o astfel de reclamă? În fine.. asta era prea complicat, nu trebuia să se gândească la aşa ceva. Hotărât lucru: se uita prea mult la Tv. Deodată, simţi cum o căldură liniştitoare o cuprinde de jur împrejur. Era ciudat, de obicei căldura venea din interior, de la cafea, nu de afară. Stăpâna casei tocmai luase în mâini cana galbenă şi îşi sprijini coatele de pervaz. Ca şi cănii galbene, şi ei îi plăcea să se uite peste oraşul cărămiziu cu turnuri strălucitoare şi goluri de verde. Cana galbenă se mai gândi un minut la reclama Ikea şi adormi în fereastră.

Hârtie (post non-eco)

Am stat 5 secunde să găsesc rubrica “post nou”. Uitasem unde e )

Dacă scrii cu creionul pe hârtie rămân mereu urme, nu? Chiar dacă pe urmă decizi că trebuie să ştergi câteva cuvinte. Literele rămân adâncite pe foaie şi pe urmă poate că cineva, cândva, dacă i-ar păsa, ar putea să le ghicească. Dacă scrii cu pixul… nici nu mai vorbesc. Nu prea ai cum să ştergi. Nici măcar pasta aceea albă pe care o foloseam în şcoala generală ca să ascund greşeli în caietul „de curat” (îl ştiţi, acela de teme unde scriam cu stiloul) nu înlătură definitiv primele cuvinte depuse pe hârtie. Rămân acolo, acoperite de pasta albă, dar tot acolo.

Ce se întâmplă cu vorbele depuse într-un Word, după ce dai delete? Dacă te răzgândeşti, dacă ai de retras cuvine şi le ştergi – ce se întâmplă cu ele? Cu frazele iniţiale. Dispar de tot, de tot? E vreo funcţie care salvează prima idee, prima variantă, prima formă a cuvintelor, prima greşeală (după ce tu i-ai hotărât înlăturarea)? Gând îngrijorător…

 

Mă ridicasem de la calculator, din faţa ziarului meu de sâmbătă (care e de fapt un săptămânal care apare joia, dar pe care îl păstrez pentru dimineaţa de sâmbătă). Îl răsfoiam online. Şi îmi dau seama că am urme cenuşii pe degete, ca acelea de ziar proaspăt (ori prost) tipărit. O fi posibil? O fi un semn? A trecut spiritul hîrtiei în afara monitorului de laptop?

Ei, nu! Îmi amintesc că apucasem între timp un alt ziar ca să îi schimb locul şi de acolo urmele… Dar eram pregătită, cu toată naivitatea de care sunt în stare (şi sunt capabilă de muuultă naivitate), să cred în transcendenţa spiritului hârtiei şi în evadarea lui chiar din mediul virtual )  Mă duc să îmi cumpăr un ziar. De hârtie!