2017, în scris. Reportaje şi interviuri din 12 luni

 

Au fost multe momente de tristeţe şi multe de revoltă, în 2017. Am găsit, însă, şi câţiva oameni luminoşi şi câteva lucruri bune.

Ca de obicei, la final de an, adun aici o listă cu câteva dintre articolele la care am lucrat în cele 12 luni. Dacă vi se pare că mai găsiţi o poveste interesantă, e la un click distanţă 🙂

În ordunea cronologică a apariţiilor:

  • Se trăieşte greu, în oraşul de cinci stele

Inițiativa “cuier gratuit” pentru nevoiași. Continuarea

 

  • Încă de la început de an, au măcelărit şi Reforma în Sănătate, cu sprijin şi de la Cluj…

Reforma, față în față cu “vechea gardă” în Sănătate. Ce spun clujenii din comisiile de Sănătate ale Parlamentului despre ordonanța care a zguduit sistemul

 

Am stat ceva în stradă, prin 2017

Credit foto: Mircea Reştea

  • Ce seară, ce noapte, ce maraton, ce lume! Am fost la multe proteste anul acesta, la niciunul nu am simţit energia şi furia din „Marţea Neagră”. Fotografii aici, link spre articolul Live text, tot aici:

FOTO. Cum a fost “Marţea Neagră” la Cluj: imagini de la protestul-maraton din noapte

 

  • „Mi-a făcut plăcere să strig alături de tine”. Cu oamenii de la protestele #Rezist

Oameni din stradă. Ce fac un fost deținut politic și Darth Vader, în aceeași mulțime.

 

  • Ciprian, şofer de “taxi”: “Bine aţi venit în maşina bărboasă! Unde mergem?” / Oana, pasager: „Pe Traian Moşoiu”. Și urmează nişte indicaţii ajutătoare. „Iar acolo este şcoala biblică”. / Ciprian: „Bine de ştiut. Decolăm!”

Oana e o tânără de 31 de ani care îţi vorbeşte cu încredere (şi zâmbind mult) despre planuri de viitor şi schimbare de mentalitate, despre cum ar trebui să ne bucurăm de fiecare nor şi despre cum necazurile te învaţă să te uiţi înspre ceilalţi. Oana tocmai a urcat în maşină în scaun cu rotile. De aceea „taxiul” stătea între ghilimele, în prima frază: pentru că dialogul de mai sus nu e unul purtat, de fapt, într-un taxi. Sau, mai bine zis, nu e vorba de un taxi obişnuit. Am putea spune chiar că e unul neobişnuit, din mai multe puncte de vedere: e o maşină specială, fiindcă ea a intrat în traficul clujean pentru a le da un drept la deplasare unor oameni de-ai noştri care altfel au mai puţine opţiuni. Sunt oameni nevoiași sau cu dizabilităţi, pentru care străzile, trotuarele, taxiurile şi autobuzele, dar şi clădirile Clujului sunt adesea neprietenoase. „Maşina Bărboasă” – „Beard mobile” a fost lansată în trafic de cei de la asociația Beard Brothers ca prim taxi – Comunitar din Cluj-Napoca, „care deserveşte, în regim gratuit, persoanele cu dizabilităţi şi cazurile sociale care au o urgenţă”.

Dar din dar. Povestea “Mașinii Bărboase” care îi duce, gratis, pe clujenii cu dizabilități și pe cei nevoiași

 

  • Nu ştiu ce domină aici: revolta în faţa sistemului sau respectul pentru cei câţiva oameni care luptă

Solidaritate între medicii “respinşi” de sistem. Mesaj de la Cluj, pentru susţinerea neurochirurgilor din Bucureşti: “Sper ca acești oameni valoroși să fie valorizați în țara asta”

 

  • A participat la mai multe concursuri de arhitectură în țară, cu reabilitarea Palatului Cultural din Blaj a făcut înconjurul platformelor din domeniul arhitecturii, iar în urmă cu câteva zile a fost desemnat câștigător al unui prim concurs realizat de primăria Cluj după mulți ani: Turnul Pompierilor. Arhitectul Vlad Sebastian Rusu a vorbit pentru Actualdecluj.ro despre cum s-a “desenat” reabilitarea monumentului, despre restaurarea de case cu istorie, despre necesitatea concursurilor, despre evoluția orașului și arhitectura Clujului interbelic, dar și despre viitoarea generație de arhitecți, pe care o cunoaște fiindcă predă cursuri la Facultatea de Arhitectură din Cluj.

Arhitectul premiat de arhitecți, despre oraș și oameni: “Ne plimbăm prin lume, vedem, observăm, ne place şi când ne întoarcem aici uităm totul şi ne întoarcem la aceleaşi vechi obiceiuri”

 

  • Mesaj

Fostul ministru al Sănătății, Vlad Voiculescu, despre ce rămâne după un mandat de șapte luni. “Oamenii nu mai sunt dispuşi să accepte orice, cred că asta se aplică şi în Sănătate şi în Justiţie și în alte domenii”

 

  • Out of this world. La propriu

Interviu. Îndemn către români de la austriacul care lucrează la costumul spaţial pentru Marte: “Consideră că ai putea să ai ceva ce e de interes pentru noi”

 

  • Să îl contrazici pe „Dom Profesor”, când domnului profesor îi cam pasă doar de el şi de privilegiile sistemului.

Cine e studentul de la dezbaterea pentru Reforma în Sănătate, care a stat la masă cu marii profesori din universităţi. Şi i-a înfruntat

 

  • Despre bine şi frumos, cu doamne care luptă din ONG-uri

8 Martie şi primăvara de lângă noi. Celălalt fel de “Mărţişoare”

 

  • Despre viitor

În contratimp: unu din doi copii români riscă să aibă acces numai la job-uri cu valoare adăugată mică

 

  • Din ţara care te lasă să mori cu zile.

„Găseşti chimioterapeuticele X acolo?”

E martie şi un medic român din Franţa a primit, prin colet, mărţişoare de acasă. Mărţişoare şi, la câteva zile distanţă, o veste care îi aminteşte de unul dintre motivele pentru care a plecat din ţară: acasă, bolnavii şi medicii trebuie uneori să lupte ca să supravieţuiască în Sistem. În România lipsesc medicamente vitale în tratamentele oncologice – lipsesc de ani de zile şi, din când în când, criza se acutizează. Acum, de exemplu, a sosit întrebarea: găseşti chimioterapeuticele X în Franţa? E o listă întreagă de nume cu medicamente lipsă. Bolnavii de cancer şi familiile lor sunt, uneori, pe cont propriu. Fiecare face rost de tratament cum poate: poate intervine un medic, o fundaţie, o asociaţie care sună pe la distribuitori, un prieten, o rudă din afara ţării, cineva care a postat anunţ de vânzare, o „reţea”. Fiecare cum poate…

Sistemul de Sănătate “bolnav”: țara care își lasă oamenii să se descurce cum pot în lupta împotriva cancerului. Și un exemplu european: cum își tratează Franța bolnavii oncologici

 

  • Printre nişte oameni care au mai mult curaj decât poţi să îţi imaginezi.

Olimpiada altfel. Cel mai mare eveniment de Ziua Sindromului Down la Cluj: luptele şi bucuriile familiilor

 

  • Multe idei şi, totuşi, o ţară săracă în inovare

Ce mai inventează românii: Umanoidul, Casa Inteligentă, Roboţii din Medicină, tunul de asteroizi şi rujul comestibil. Ce soartă vor avea proiectele, într-o ţară săracă în Inovare?

 

  • O lecţie frumoasă

Cum a dat un economist de talie mondială o lecţie de predare profesorilor de la UBB. Cu Guardiola, Ikea şi Zara

 

  • Mobilă în casă sau o cameră mare, un bloc lunguieţ, alături de care s-au înşiruit în zbor vertical inimioare, un garaj de maşini (pentru opt maşini, colorate), o casă plutitoare şi o alta care are curtea înăuntru. Sunt câteva dintre visele despre case transpuse în desene de copiii de la Pata Rât, în week-end-ul în care comunitatea a fost vizitată de un artist celebru. Suntem lângă rampa de gunoi a Clujului, cu Dan Perjovschi, artistul care a desenat la MoMA şi TATE. Mai sunt prin desene rachete şi castele, copăcei şi multe inimioare. Printre şi în case s-au strecurat oameni şi prinţese. Cum altfel s-ar putea dezvolta o temă a caselor? Şi nu departe de casa cu desene, Clujul are un “zid Perjovschi”, semnat de artistul cu activitate internațională Dan Perjovschi, cel care a desenat la muzeele celebre de artă contemporană din New York sau Londra.

FOTO/VIDEO Viaţă şi GuNoi, la periferia Clujului. Duminica la Pata Rât, cu Dan Perjovschi şi casele din visele copiilor care trăiesc lângă rampa de gunoi

 

  • Să nu ne mai idealizăm în halul ăsta

Iepurii doamnei Gabi de la Capitală sunt urâţi. Dar şi “iepuraşii” noştri de prin Cluj

 

  • Ţara în care te baţi cu sistemul, ca să munceşti… Simona a câştigat

Medicul care a învins sistemul. Dată afară din spital, după un proces cu instituția și susținută de părinții micuților pacienți, medicul pediatru Simona Tătar anunță că se întoarce la muncă

 

  • Altfel de antreprenori.

Antreprenoriat pentru apă potabilă. Un tânăr româno-sirian a lansat un sistem de filtrare a apei, produs la Cluj şi dus până în India şi Madagascar

 

  • Băncile lui Luis. Lecţie despre oameni şi maşini.

La intersecție de străzi, ca să ajungi la clădirea (extinsă) a Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, venind dinspre Traian Moșoiu dai de o parcare. Mergând pe trotuar, intri printre maşini. Dacă vor să stea la povești între cursuri ori să își consulte răspunsuri de examene, studenții stau pe trepte, lângă parcare. E doar unul dintre multele exemple din oraș despre cum (nu) se folosește spațiul public. O primă idee înspre altă direcție: la inițiativa unui masterand din Mexic şi cu susţinerea conducerii facultăţii, studenții s-au apucat să pregătească un mic loc de ședere și comunicare – lângă facultate, lângă parcare, cu bănci vechi recuperate din parc.

Luis și băncile dintre maşini. Un masterand mexican şi echipa sa arată că o facultate din Cluj poate să aibă “Mai mult decât o parcare”

 

  • Trudă şi artă

Clujul a văzut la TIFF Planeta Petrila. Studiu de caz: cum salvezi cu artă patrimoniul industrial

 

  • Pe malul apei, Oraşul Atlfel

FOTO/VIDEO. S-au adus bărci pe râul care traversează oraşul. Cum se vede apa, de pe malul Someş Delivery

 

  • Posibil al doilea cel mai mare parc al Clujului. S-ar putea redesena prin concurs de soluţii, dar, până atunci, am ascultat cum şi-l imaginează locuitorii.

FOTO/VIDEO De pus în ramă. Cum îşi văd vecinii Parcul Feroviarilor-înviat

 

  • Oameni care încearcă să facă minuni.

“Taberele sunt gratuite pentru toţi copiii, iar ei ajung acolo printr-o reţea de medici, la recomandarea medicilor. Lucrurile se fac profesionist, iar asta ne-a dat încredere să continuăm cu această campanie. Sunt mulţi copii bolnavi care îşi acceptă greu boala, care se integrează greu şi atunci medicul poate să le recomande o astfel de experienţă, în care învaţă să se sintegreze, să socializeze, să trăiască cu boala; e un loc unde pot să îşi dea şi mai bine seama că boala nu e sfârşitul vieţii”, spune Alpar Katona.

Doi clujeni vor să strângă bani de tabere pentru copii blonavi: 1800 km pe bicicletă şi o escaladare pe Mont Blanc

 

  • Nu în fiecare zi vine în România un “nobelist”. Dar atunci când vine, te poate face să crezi că teoriile din Economie sunt simple, deşi ştii că nu sunt (cu un exemplu în care o mamă împarte un tort) sau că poate exista o realitate în care Donald Trump nu câştigă alegerile şi în care Marine Le Pen are şanse şi mai mici să acceadă la putere. Profesor la Harvard şi laureat al premiului Nobel în Economie, Eric Maskin a fost la Cluj în urmă cu câteva zile – a primit titlul de Doctor Honoris Causa la Universitatea Babeş-Bolyai şi a ţinut o prezentare în cadrul conferinţei economiştilor români din diaspora – ERMAS (Economisti Români din Mediul Academic din Străinătate). Printre toate acestea, s-a oprit să răspundă şi la câteva întrebări. Despre crize economice, populism şi sisteme de vot.

Interviu. Economist de Nobel, la Cluj, despre marile riscuri în faţa unei noi crize şi voturi relevante. Prof. Eric Maskin: “Populismul e acum un pericol mai mare decât pieţele financiare”

 

  • Au pornit din România şi acum au ajuns nu doar să studieze, ci şi să producă cercetări şi să predea la universităţi de prima ligă: MIT, Stanford, Columbia, Stochkolm University, Paris – Sorbona, NYU, ca să numim doar câteva. Este vorba despre economişti şi cercetători români din diaspora, care, cel puţin o dată pe an, vin în România să îşi prezinte munca, la o conferinţă ajunsă anul acesta la a 4-a ediţie – ERMAS, unde, luna trecută, li s-a alăturat şi laureatul de Nobel Eric Maskin. Întrebaţi la ediţiile precedente despre cum percep acum sistemul românesc, văzut prin prisma experienţei „de afară”, tinerii cercetători români spuneau, aproape invariabil, că aici se încurajează maculatura în cercetare şi publicarea în reviste anonime, în defavoarea cercetării adevărate. O lume paralelă, despre care se ştia. În 2016, concluziile s-au şi pus pe hârtie, când a apărut un studiu al unui grup format din cercetători care participă şi la organizarea ERMAS: „The Rise for Academic Integrity in Romanian (Domestic) Economic Sciences”. Studiul aduceau câteva concluzii izbitoare despre starea cercetării şi a învăţământului economic din România. Şi din toate concluziile, una a şi făcut atunci mare vâlvă, aici, dar şi în afară: criteriile din sistemul românesc pot fi atât de absurde încât premianţi de Nobel nu ar avea loc să predea aici. La ediţia care a avut loc în iulie la Cluj, Actualdecluj.ro l-a invitat la o discuţie pe unul dintre autorii studiului şi iniţiator de ERMAS, Sebastian Buhai, de la Stockholm University. Despre cercetare aici şi în afară, despre sistemul „bolnav”, despre mediul academic care dă sute de „economişti” şi un domeniu de care depinde starea economică a unei ţări şi despre lupta abia începută de o mână de oameni.

Din grupul economiştilor care au declarat război imposturii în mediul academic din Romania, tara unde premianţi de Nobel nu au loc în Universităţi. Sebastian Buhai, cercetător român la Stockholm: “Vorbim de o lume paralelă, asta e şocant!”

 

  • V-aţi gândit vreodată cui datorează Clujul de azi repere importante din arhitectura oraşului? De exemplu: primele principii ale Pieţei Unirii aşa cum am ajuns să o cunoaştem noi, Conti, Chios-ul din parc, clădirile UTC-N de pe Bariţiu, Catedrala Ortodoxă din centru, Biserica Reformată „cu cocoş”, Colegiul Academic, Palatul Telefoanelor, cartiere-reper de urbanism civilizat în haosul de azi – Gheorgheni şi Grigorescu. Ştiaţi că primul arhitect şef al oraşului nu doar că a proiectat clădiri emblematice, nu doar că a trasat planuri de urbanism, dar a şi dat cu propria casă exemplu de conservare de elemente care altfel s-ar fi pierdut? Ştiţi cine a dat tonul în materie de străzi comerciale? Sau că, odată, locuinţele sociale aveau valoare arhitecturală? Puteţi să aflaţi sau să vă reamintiţi toate acestea în faţa unei expoziţii.. de gard.

FOTO Patru dintre arhitecţii care au dat repere pentru Clujul de ieri, de azi şi de mâine

 

  • După câteva luni de studii economice la Bucureşti, studenta de anul I şi-a dat seama că vrea mai mult de la anii săi universitari. A plecat spre Marea Britanie şi acum – la zece ani distanţă de acel moment – tânăra româncă Ştefania Simion predă la Univerity of Edinburgh şi face cercetări despre impactul pe care studenţii străini îl au în universităţile britanice. Într-o perioadă în care Brexit-ul e temă de îngrijorare în Europa şi veştile despre cum imigranţii aduc efecte negative în economia britanică circulă constant, tânăra româncă ar putea veni cu o altă perspectivă. De ce studenţii străini nu sunt “periculoşi”, ci, dimpotrivă, aduc lucruri bune pentru nativii britanici? Care sunt diferenţele majore în sistemele de Educaţie din România şi UK? Cum se vede România de “afară” şi cum se simt protestele tinerei generaţii? Despre aceste teme (şi altele), Actualdecluj.ro a povestit cu Ştefania Simion, care a ajuns şi la Cluj în această vară, la conferinţa economiştilor români din diaspora – ERMAS (Economisti Români din Mediul Academic din Străinătate).

Economiştii din Diaspora. Tânăra româncă care ar putea să arate de ce nu sunt “periculoşi” străinii din Universităţi, chiar în insula care a respins Uniunea Europeană

 

  • Imaginaţi-vă un astfel de scenariu: clădiri cu până la 20-30 de etaje, cu locuinţe, birouri şi servicii, dar şi mari spaţii verzi alături, zone publice, pieţe şi piste de biciclete, aliniate de-a lungul căii ferate, folosită ca linie de metrou de suprafaţă. Un „downtown” de Cluj, realizat valorificând resursele de infrastructură ale fostei zone industriale din nord şi încurajând arhitectura „prietenoasă” cu mediul. O astfel de propunere se conturează în urma unui studiu realizat la Cluj de echipa biroului de arhitectură RAUM, prezentat în noiembrie, de Ziua Urbanismului, între colegii de breaslă.

Întrebare de la arhitecţi pentru oraşul viitorului: un “downtown” de Cluj, de-a lungul căii ferate?

 

  • Am ieşit să caut un Mega, într-o extensie imobiliară a Clujului şi am găsit un drum fără oameni.

Foto-experiment, prin Clujul extins. Unde sunt oamenii?

 

 

  • „În primul spital, unde am ajus în seara accidentului, din lipsa de pături termice, am fost acoperită cu o pătură de lână, peste arsuri, peste haine topite. A fost dureros să văd că ăsta este modul în care România îşi tratează pacienţii. Aşa că această campanie a bărboşilor e mai mult decât binevenită şi, dacă aş fi putut, mi-aş fi lăsat şi eu barbă în semn de respect pentru ei”. Este mărturia adusă la Cluj de Tedy Ursuleanu, una dintre supravieţuitoarele tragediei de la Colectiv. Aceasta a susţinut campania de strângere de fonduri pentru utilarea Secţiei de arşi de la Cluj şi a participat sâmbătă la un eveniment în oraş, alături de alte zece personalităţi care şi-au împărtăşit experienţele. Sumele strânse din vânzarea biletelor susţin campania Enough is Enough a celor de la Beard Brothers; asta la mai bine de doi ani de la tragedia din clubul bucureştean, timp în care în spitalele româneşti se pare că nu s-a schimbat mare lucru.

Tedy Ursuleanu, supravieţuitoare a tragediei Colectiv, susţine campania Beard Brothers pentru Secţia de Arşi de la Cluj. “Să nu rămâneţi indiferenţi la actele de corupţie pe care le vedeţi!”

 

  • Din arogantul Cluj imobiliar

Project manager la companie care urmăreşte şantierele din România despre piaţa de la Cluj în context naţional: “Preţuri speculative. Alte oraşe devin mai atrăgătoare pentru dezvoltatori, Clujul va avea o concurenţă serioasă”

 

  • De câţiva ani încoace, pentru mine ziua de 1 Decembrie e ziua în care una dintre cele mai dragi persoane din viaţa mea a plecat din ţară. Din multe şi întemeiate motive, printre care încă unul: ca să îmi fie şi mie mai bine. Aşa s-a întâmplat să fie: fix de 1 Decembrie o altă ţară a primit acolo (încă) un medic român. Se întâmplă şi multe lucruri bune pe aici şi, pe alocuri, evoluăm. Sunt aici mulţi oameni deştepţi de care sunt mândră. Oameni talentaţi care creează, care inventează, care muncesc şi care arată peste tot în lume că sunt performanţi. Sunt mulţi oameni buni în jur, care fac minuni pentru alţii şi pe care îi admir.

La mulţi ani, România bună!

 

  • Îmi pare că nu mai e vorba acum despre monarhişti şi ne-monarhişti. Nici despre istorie. Sau nu doar despre asta. E şi despre cât de săraci suntem, despre cât de puţini lideri avem.

Regele a murit. Cât de săraci suntem?

 

  • În jur de 20.000 de persoane lucrează în IT la Cluj, conform cercetării ”Studiul Pieței de IT în Cluj – Analiză Comparativă Națională”, publicat azi. Raportat la populaţia activă a oraşului, asta înseamnă că una din opt persoane activează în sectorul-vedetă. La cifre, Clujul stă bine şi dacă ne uităm la numărul de companii: acesta aproape s-a dublat în cinci ani – de la 794 în 2011, judeţul a ajuns în 2016 la 1.439 de companii active în acest domeniu; adică 10% din totalul înregistrat la nivel național. Acestea sunt o parte din concluziile cu “plus” ale studiului. Nu e totul roz nici măcar în piaţa IT: în continuare, aproximativ 90% din afacerile în domeniu înseamnă outsourcing. Cei din sector spun însă că nu mai e vorba de outsourcing de tip “închiriere de angajaţi”, ci de proiecte mai complexe şi că multe dintre firmele mari folosesc din banii adunaţi din outsourcing pentru a-şi crea departamente de produs şi inovare. Merită menţionat însă şi că 80% din companiile de IT din Cluj aveau în 2016 maxim 1 angajat.

Cifrele industriei momentului de la Cluj: una din 8 persoane active în judeţ lucrează în IT (Studiu)

 

  • Pacient sau aparţinător, din multe dintre spitalele noastre ieşi, adesea, îngrozit de condiţiile înfiorătoare; afli chiar din raportări oficiale că se înregistrează mii de cazuri de infecţii nosocomiale anual, pacienţi cu boli grave nu au acces la medicamente vitale, vorbim de un domeniu al Sănătăţii subfinanţat sau, atunci când e finanţat, de unul din care fondurile se scurg prin diverse metode, aşa că banii nu mai ajung să îmbunătăţească lucrurile pentru pacienţi şi medicii care încearcă totuşi să facă bine. E destul de bizar să te gândeşti la astfel de lucruri în timp ce în jur se fac probe de sunet, urmează colinde, se împart sarmale, într-un loc unde se înşiră decoraţiuni colorate, globuri strălucitoare, căciuli călduroase, pisici zâmbitoare, bufniţe adormite şi reni veseli. Dar, cumva, până la urmă, aşa se întâmplă. La “Casino” e târg cu obiecte numai bune de bucurat un destinatar de cadou, dar târgul vesel are temă grea: o parte din banii strânşi aici prin vânzări vor merge spre renovarea unei secţii de la Clinica de Pediatrie III, explică organizatorii. Este vorba despre minim 40% din preţul afişat pentru fiecare produs.

A fost la Cluj Winter Charity Fair la Casino-ul din Parcul Central. Bărboşii de la Beard Brothers şi “surorile” lor (îi ştiţi – au pus în mişcare taxiul comunitar din oraş şi tocmai au strâns bani ca să ajute la dotarea Secţiei de Arşi de la Cluj) au lansat campania 11, realizată în parteneriat cu Rotaract Cluj-Napoca Visio.

FOTO/VIDEO Cadouri cu tâlc. Târg de Crăciun, pentru renovarea unei secţii de spital de copii din Cluj

 

 

  • A fost o dată ca niciodată… un brăduţ firav şi verde, care locuia, alături de familia sa (tot mai împuţinată), pe un munte românesc (tot mai chel). Brăduţul crescu şi crescu şi crescu. Nu se făcea într-un an cât alţii în şapte, pentru că asta li se întâmplă doar feciorilor de împăraţi şi doar în poveşti. În viaţa reală, şi brazii, şi feciorii de împăraţi au nevoie de ani serioşi ca să se facă mari. Ajunsese cam la vârsta adolescenţei brazilor, în decembrie 2017, când prin marile oraşe din ţară se instalară Târgurile de Crăciun. Veneau sărbătorile, cu tot cu camioanele roşii, decorate cu luminiţe şi Moşi care fac cu ochiul. În oraş apăruse decor feeric de jur împrejur. În pădurea unde locuia brăduţul-adolescent era, în schimb, decor feeric de linişte. Şi apoi nu a mai fost. Un grup de drujbe, eficiente ca ANAF-ul (când trebuie să îţi ia 20 de lei, nu când trebuie să îţi dea) au invadat pădurea. Au tăiat brăduţul adolescent, cu tot cu încă vreo câteva zeci de rude şi i-au dus spre piaţă, ca să avem noi de unde cumpăra pom de Crăciun, pe care să îl aruncăm în ianuarie, cu tot cu ambalajele de bomboane. The end. Sigur, asta e doar o poveste; dar, privind Crăciunul din altă parte, poate nu avem nevoie de brad. Unii au renunţat de mult la tradiţia cu pomul adevărat, alţii chiar vor să răspândească conceptul. În acest sezon, cei de la Urbannect au lansat ateliere de construit “nebrazi”, iar din această săptămână ei se expun în „târg de nebrazi”.

FOTO/VIDEO Reportaj în atelier. De Crăciun fii mai bun: Nebrazii care salvează vieţilile brazilor din păduri

 

  • Muzicieni de Filarmonică vor să meargă în satele clujene, să ducă muzica înspre copii care altfel nu ar avea nicio şansă la aşa ceva. O asociaţie (ajutată de alta) pregăteşte tabără de iarnă pentru copii care fac dializă de trei ori pe săptămână –  aici nişte copii şi tineri a căror viaţă e legată de aparate au şansa să mai uite de necazurile grele ale anilor lor mici. Câţiva tineri actori duc pungi cu portocale şi fundiţe şi, mai ales, împart din timpul lor cu bolnavii din două spitale clujene, prinşi de boală departe de casă şi, în multe cazuri, departe de cei dragi. Niciunul dintre aceste proiecte nu e (doar) despre a dărui de Crăciun – toate sunt deja în derulare sau vor continua şi pe parcursul anului viitor. Iniţiatorii şi susţinătorii lor s-au adunat într-o miercuri seară la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca să vorbească despre ele şi, mai ales, să adune bani ca să le concretizeze şi să le ducă mai departe. A fost a şasea ediţie a unui alt proiect care se repetă de ceva vreme: Sfera Donatorilor din Transilvania (TDS), unde Nişte Oameni strâng, în licitaţii, fonduri pentru câte trei proiecte la fiecare ediţie.

Reportaj. “Sfera” în care se adună bani de dat mai departe: muzică pentru copiii de la sate, tabără pentru tinerii dependenţi de dializă, actori în vizită prin spitale

 

  • “6, 6! Vin studenţii!”. Un grup de tineri ajunge, cu câteva bannere şi strigăte, în Piaţa Unirii şi pe Bulevardul Eroilor. Cei câţiva clujeni din grupul “#Rezist”, care ies în stradă la toate protestele, primesc întăriri şi suflu nou: au venit studenţii.

“6, 6! Vin studenţii!” Protestatarii #Rezist au primit în seara aceasta întăriri, la Cluj: studenţii au ieşit în stradă să protesteze împotriva modificărilor legilor Justiţiei şi a codurilor penale

 

  • Julio şi medicina viitorului. În universul paralel, unde poate că transplanturile se vor putea face fără ca cineva să moară.

Bunicul crede că e doctor. Mama crede că face vase de sânge. Tatăl îl crede un fel de Frankenstein, pentru că lucrează cu cip-uri minuscule ce conţin celule şi ţesuturi. “Tata asta crede: că iau o mică bucăţică din tine şi apoi fac ce vreau din ea: o inimă, un plămân. Îl pun aici şi e viu”, spune Julio, unul dintre cercetătorii care duc mai departe tehnologia „organ on a chip” (organ pe un cip). Julio César Alemán e inginer cu specializare biomedicală la Wake Forest Institute for Regenerative Medicine din Carolina de Nord (SUA), implicat în proiecte inovatoare de creare de organe cu ajutorul tehnologiei 3D. Face parte din echipa doctorului cercetător Anthony Atala,  devenit celebru după ce, la o sesiune TEDx, a făcut o demonstraţie, pe scenă, despre cum se poate crea un prototip în formă de rinichi, cu tehnologie 3D. Julio a fost la Cluj cu ocazia TEDx-ului local, în februarie, şi a povestit cu Actualdecluj.ro despre cum se vede viitorul medicinei din laboratoarele în care se printează semne de viaţă şi vindecare.

Explicat foarte simplist, procesul la care lucrează cercetătorii presupune că, puse în “casa” potrivită, cu conexiunile potrivite, celulele se comportă ca un organ uman, chiar în afara corpului uman. În acest fel, testele şi descoperirile de tratamente se fac mult mai rapid. Şi nu se fac pe oameni. Esenţial în acest proces e reţeaua. Conexiunea. Cercetătorii încearcă să găsească, în acest fel, mai rapid, tratamente mai eficiente, testând şi efecte secundare asupra altor organe.

 

Interviu. Din lumea cercetătorilor care printează organe. Julio Alemán, din SUA la Cluj, despre medicina viitorului: “Vestea bună e că îţi dăm “telecomanda” asupra vieţii tale sau o a doua şansă”

Anunțuri

La mulţi ani, România bună!

De câţiva ani încoace, pentru mine ziua de 1 Decembrie e ziua în care una dintre cele mai dragi persoane din viaţa mea a plecat din ţară. Din multe şi întemeiate motive, printre care încă unul: ca să îmi fie şi mie mai bine.

Se întâmplă şi multe lucruri bune pe aici şi, pe alocuri, evoluăm. Sunt mulţi oameni buni în jur, care fac minuni pentru alţii şi pe care îi admir. Sunt mulţi oameni deştepţi de care sunt mândră. Sunt mulţi oameni curajoşi, care vor să schimbe ce nu merge bine şi care înfruntă Sistemul. Dar România e, încă, o ţară în care ies din şcoli copii analfabeţi, în care ne e groază să trecem pragul unui spital (fiindcă în spitalele noastre se moare cu zile), în care jumătate din copii trăiesc în sărăcie sau la pragul ei, în care oameni amărâţi pândesc resturile de mâncare rămase în „food court-ul” de la mall, în care de la groapa de gunoi curge levigat toxic spre Someş, în una dintre „metropolele” ţării, în care grupuri de interese (îşi) fac jocurile, în care cei care respectă reguli nescrise promovează şi îşi rezolvă treburi şi în care şmecheraşii prosperă.

Aşa că asta mi-aş dori de 1 Decembrie: să ne facem şi să avem o ţară la care să merite să te întorci. Acasă.

La mulţi ani, România bună!

Unde sunt oamenii?

Suntem la capătul străzii Borhanci, capătul dinspre oraş, cum ar veni. Pentru cei care nu ştiu, Borhanciul e un fel de extensie a Clujului, unde, de-a lungul unei străzi (cu câte o bandă pe sens), stau înşiruite şantiere de blocuri. Vom vorbi, cel mai probabil, de sute de apartamente, fiindcă sunt multe blocuri în şantier. Unele la nivel de “schelet”, altele “la roşu”, altele aproape gata de ocupat, unele recent finalizate. Se mai fac şi “ansambluri”, unde deocamdată au apărut câte două şiruri de clădiri şi un fel de drum între ele sau, mai bine zis, loc de drum plus băltoace.

Precizare de început: „strada fără oameni” nu trebuie luată la modul cel mai strict. Oameni mai apar, din când în când. Dar rar. Aici voiam să ajung.

Ei, acum, aflându-mă la intersecţia asta de obicei aglomerată (Borhanci-Romul Ladea-drum spre Bună Ziua-Brâncuşi, drum spre centru), la capăt de stradă, m-am aventurat să fac un experiment. Şi am luat-o, la pas, pe strada Borhanci. Ca să mai dăm un detaliu: pe strada unde se aliniază o grămadă de şantiere mai e loc. De alte şantiere. Fiindcă încă mai sunt nişte câmpuri cu mărăcini , păzite de afişe cu “De vânzare”. Aşadar, nu e prea indicat să speri că aici ai avea vreo şasă să vezi în viitor altceva decât blocuri. De ce atunci când cineva se apucă de un proiect imobiliar cu greu lasă şi un loc de respirat? În afară de acele pseudo-locuri de joacă (o pătrăţică cu un tobogan).

Şi poţi să mergi aşa, minute în şir, pe lângă blocuri, şantiere şi mici parcele cu vegetaţie sălbatică.

Fără să vezi ţipenie de om.

Doar pe la blocuri. Sau numai în maşini. E, oricum, o zi mohorâtă de toamnă şi, la drept vorbind, ce ai putea să faci pe aici, tu, cetăţean-pieton? Trotuar ai, desigur, doar pe un sens de mers, să ceri două trotuare într-o “extensie” a oraşului e oricum absurd. Oamenii nu prea ies nici măcar la cumpărături (să testăm conceptul de „comerţ de proximitate”), fiindcă nu prea ai unde şi e mult mai simplu să iei maşina ca să ajungi la un supermarket. „Forţaţi” să meargă pe aici sunt doar cei care trebuie să îşi plimbe căţeii, dar azi nici pe aceia nu îi întâlnesc. Şi mergi aşa prin peisajul ăsta trist de toamnă, în care poţi să te intersectezi cel mult cu un câine flămând, care te urmează în speranţa că mai primeşte ceva.

Şi, la un moment dat, după ce merg aşa mai bine de un km, văd în faţa mea doi oameni. De fapt, totuşi, sunt trei: doi tineri şi un cărucior. Acum: nu vă puteţi închipui cât de complicat e să plimbi un cărucior pe aici. Am stabilit deja că trotuarul e doar pe o parte de drum. Dar şi ăsta e modest, blocat din loc în loc de câte o maşină parcată sau de vreo “organizare de şantier”. Sau de un stâlp. Cu chiu cu vai, cei doi+1 ocolesc maşini parcate, stâlpul şi se întorc spre casă.

 

Niciun parc, nicio piaţă, niciun spaţiu public. Niciun om pe stradă, minute în şir. După o bună bucată de mers, dai de o primă staţie de autobuz. E departe, extrem de departe de următoarea staţie şi chiar şi de multele apartamente şi, oricum, autobuzul care poate să te ducă spre centru vine extrem de rar pe aici.

O serie de blocuri, câteva şiruri cu ansambluri de case, apoi zona „high class”. Mă rog, „zonă” e poate mult spus. Câte o casă cu poartă impunătoare şi brăduţi în curte. Apoi case de sat. Case şubrede, câini ţinuţi în lanţ şi găini în curte. Ruralitatea săracă e foarte aproape de casele cu porţi impunătoare şi brăduţi. Poţi să tot mergi şi nu dai, însă, de vreun loc unde să poţi să te aşezi un minut.

După vreun kilometru jumate dai de un proaspăt deschis magazin de cartier. O alimentară de parter de bloc. Un Mega Image! Mic-mic, dar, totuşi un magazin. Cât timp stau acolo, parchează vreo trei maşini. Mai vin doi tineri şi încă un tătic cu bebele.  Aceştia au venit pe jos! Deci stau pe aproape şi, înţeleg, există destui oameni dispuşi să meargă pe jos;  dar probabil nu prea au înspre ce şi de ce să o facă.

Încerc să chem un taxi. Încerc. Zic „Borhanci”, dar doamna de la centrală mă corectează: e „Colonia Borhanci”. Taxiul însă nu mai apare şi o iau înapoi spre intersecţia de unde am plecat, încă jumătate de oră.

Câinele flămând reapare.

Undeva, în spatele unui bloc, după mult timp de mers, poţi zări un teren de sport privat. Şi, printre multele blocuri noi, în faţa unuia s-a pus gazon. Mare lucru! La cele mai multe blocuri noi de pe aici şi din oraş, retragerea de la stradă e folosită strict ca loc de parcare (dacă a fost sau nu prevăzută ca atare). Şi un om!

 

Undeva mai apare un însemn de drum privat şi interdicţie de trecere şi, „in the middle of nowhere” (ai fi crezut) un panou colorat care îţi indică că, undeva mai încolo, ar fi o grădiniţă.

Dacă o iei pe una dintre străduţele pe care accesul maşinilor e destinat doar riveranilor, ai şansa să găseşti o bucată de trai de suburbie civilizată: clădiri cu un etaj, dreapta-stânga, fiecare cu câte o mică porţiune îngrijită de spaţiu verde.

Revenind pe Borhanci

Pe partea dreaptă a drumului se întrezăreşte o bucată mare de teren din ce a mai rămas din staţiunea de cercetări din Borhanci. Înainte să ajungi acolo, trei câini te privesc suspicioşi dincolo de un gard. Câţiva paşi mai încolo vezi însă că şi gardul e spart şi peticit cu un însemn pe care scrie că îţi e interzisă trecerea. Mă gândesc că cei trei de dincolo nu pot fi împiedicaţi să iasă de un asemenea însemn şi grăbesc pasul. Pe aici încă nu întâlneşti oameni, dar se apropie şiruri de blocuri şi acolo ar mai fi şanse.

De folosit apa care trece pe acolo – nici nu poate fi vorba. Aşa ceva ar fi prea mult!

Mai ai, undeva aproape de intersecţia cu str C.Brâncuşi (deci mai spre civilizaţie), un restaurant-pizzerie. Se pare că, totuşi, cineva a sesizat că atâţia oameni care locuiesc pe aici vor fi având şi ei nevoie de altceva decât de un loc unde să doarmă.

Nu de mult (acu 2-3 luni), într-o şedinţă a Comisie de Urbanism a primăriei, din 13 proiecte nou propuse, trei erau în Borhanci. Unul dintre ele  viza o parcelă cu ieşire la două străzi – Borhanci şi Romul Ladea. Câteva zeci de apartamente în blocuri înghesuite (şi nu doar mie mi s-a părut, au zis chiar cei din Comisie) şi un părculeţ în mijloc, de vreo 1000 mp. Din fericire, un arhitect (cred că era Voicu Bozac) a intervenit cu o observaţie care, pentru orice locuitor, ar fi binevenită: să se mai reducă din clădirile înghesuite de apartamente, iar parcul să fie public, cu ieşire la stradă, nu privat şi prins între blocuri.

Câteva poveşti de prin 2016

A fost un an greu şi încărcat, plin cu nenorociri şi descoperiri despre cât de mari sunt nenorocirile; Am încercat, oricum, atât cât am putut, mic, să aducem în faţă oameni, poveşti, probleme, gânduri şi oraşe. Cu speranţa că în noul an o să fac mai mult, sper ca totuşi nici ăsta să nu fi trecut degeaba

Foto-Reportaj. La pas, prin extensiile imobiliare ale Clujului

Noi şi moştenirea

Apel pentru Clujul care mai are (încă) imobile de patrimoniu: “Să nu știrbim orașul tocmai acum, în pragul candidaturii la titlul de Capitala Culturală Europeană!”

Să scapi din Turnul de Fildeş?

Oamenii care “testează” lumea viitorului. Adrian Bot, manager în cercetare: “Închisul în turnul de fildeş te duce la pieire”

 

Să mai fim şi internaţionali

O echipă de la Cluj reprezintă România la Bienala de Arhitectură de la Veneţia

 

Marele brand din Clujul culural. Până la bani şi proiecte.

Marea “schismă” de la Fabrica de Pensule: centrul s-a rupt între două grupări

 

De Valentine’s Day

O alt fel de zi a iubirii: companie de tango, în bazar pentru o tânără mămică bolnavă de leucemie. “O frumusețe de fată, de o modestie superbă”

 

Ai zice că sunt lucruri logice. Le aşteptăm şi pe la noi

Orașe pentru oameni versus Orașe pentru mașini. Un arhitect danez ne arată cum suntem cu zeci de ani în urmă

 

Aplicaţii terapeutice şi alte minunăţii posibile

FOTO/VIDEO Imprimante care fac alte imprimante şi case + Yoda, lumea virtuală, maşinile fără şofer şi alte “mituri”. Vedere de la TedX Cluj

 

Hai, că se poate! Sau poate că nu…

FOTO Înainte şi După. Cum ar putea arăta Clujul pe malul Canalului Morii: poduri, gradene, spaţii verzi şi hotelul Cristian demolat

 

Pericolele din urbanismul de Cluj

Apartamente “peste” autorizație în Clujul imobiliar. Se aprobă sau nu “intrarea în legalitate”?

 

Să te zbaţi pentru un job, înarmat cu pliante lucioase

Un meseriaş cu leafă mică, un tânăr din Franţa şi o studentă caută loc de muncă la Cluj. Ce au găsit în târgul de job-uri

 

Alte lupte.

Micuţa cu păr auriu tuns aproape băieţeşte intră în camera care e deja plină – au venit în vizită de vineri copii de şcoală. Pe podea, un covor pufos îţi aruncă feţe zâmbitoare, încruntate sau mirate (fiecare „smiley face” are o culoare şi o atitudine), pe un birou mic e pregătit un calculator, pe un perete aşteaptă proiectorul, iar undeva prin colţuri se află instumentele muzicale. Şi, mai ales, aici e pianul. De fapt, nu e tocmai un pian tipic – e un instrument, micuţ şi el, unde clapele au corespondende în buline colorate. Aici, notele muzicale au culori. „Vrei să cânţi?”, o întreabă profesoara Adelina pe frumoasa micuţă de şapte ani, care tocmai a intrat în încăperea de muzică unde o aşteptam cu toţii. Nu se uită la noi. „Nu”, e primul răspuns. Dar apoi se aşază imediat în faţa instrumentului cu buline colorate. „Ce vrei să cântăm?”, întreabă în continuare Adelina. „Dacă vesel se trăieşte”, răspunde copilul. Această celebră piesă e prima alegere a micuţei. Ne aflăm în centrul de zi al Asociaţiei Autism Transilvania, Adelina e cea care ţine orele de terapie prin muzică, iar micuţa care cântă la instumentul cu buline e unul dintre cei 94 de copii care vin săptămânal să înveţe să se descurce într-o lume care, într-un fel, pentru ei e încă ostilă.

FOTO/VIDEO Locul unde muzica are culoare. Vizită în centrul unde copiii cu autism învaţă mai bine lumea

 

Ca să ne nu mai lăudăm sinnguri atât de mult (degeaba)

De ce “Clujul – Silicon Valley” e un mit: schița industriei locale IT, desenată din interiorul industriei

 

 

Despre business, securitate, sistem, administraţie

Start-up din Cluj, cu proiecte cu guvernul din Luxemburg și MIT: „De succes putem povesti după ce ajungem la minim 100 milioane de dolari evaluare sau un exit de câteva milioane”

 

Mari provocări sunt acestea la noi: să fii subaltern, dar să nu fii slugă şi să fii şef, dar să nu te crezi stăpân. În probabil toate domeniile…

Slugi şi stăpâni, în România lui „Vai, dom’ profesor!”

 

Anul acesta s-au scos multe mizerii de sub preş, în Sănătate. Unele ne-au speriat, altele ne-au revoltat.  Ce şanse avem să ne facem bine?

Piaţa Unirii, prea mare pentru tema de protest “Corupţia ucide” în Sănătate

 

Temă grea, de care unii nu se ascund.

O copilă de 10 ani, ascunsă în spatele unui strat gros de machiaj, e forţată să se prostitueze. Nu e doar una, e una din multe. Totul se întâmplă, cel mai adesea în astfel de cazuri, cu ştirea părinţilor. Părinţii ştiu, cei care le exploateză ştiu şi ştiu şi alte sute de oameni care trec, întorcând capul, când văd câte o fată îmbrăcată provocator pe marginea drumului. E trafic de fiinţe umane, e vorba de copii vânduţi şi cumpăraţi pentru sex. E o imagine pe care poţi să o găseşti pe străzile României şi oriunde în lume, în ţări unde sunt ademenite victimele de aici. Acesta este sistemul şi asta e lumea din care Iana Matei încearcă să scoată nişte copii, pentru a le oferi alt viitor. Iana Matei a plecat din România, a studiat psihologia în Australia şi apoi s-a întors acasă. Asta după ce, în cursul unei vizite aici, s-a izbit de indiferenţa cu care erau trataţi copiii abuzaţi. Din 1999, organizaţia pe care a înfiinţat-o, Reaching Out România, a lucrat cu victime ale traficului de persoane.

“Casă” nouă pentru recuperarea copiilor vânduţi ai României. Iana Matei, Reaching Out: “Eu nu am văzut până la Cluj copil exploatat la vârsta de 10 ani în industria sexului”

 

Cei mai mici dintre cinefili

Cum creşte noua generaţie a Clujului cinefil: incursiune în palatul EducaTIFF

 

Casă altfel

Povestea casei cu păpuşi şi motociclete, în vila de pe Racoviţă care se deschide pentru artişti

 

De „dincolo”

Reportaj. Pe drumuri, la vecini – malul Dunării, cu “lumini” de rock

 

Să tot ieşi în stradă, că motive sunt

FOTO/VIDEO Protest şi la Cluj împotriva parlamentarilor şi a recentelor decizii din Parlament: “În două zile oamenii ăştia ne-au plesnit de patru ori”

 

În casele altora

FOTO/ VIDEO Vizită pe la casele care “trăiesc” cu vedere spre apă

 

Calculatoare şi psihologie

Cercetătoarea româncă premiată de Obama care a lansat un premiu la Cluj: “Cercetătorii din România trebuie să fie încurajaţi mai mult, fiindcă le e mult mai greu”

 

Cum am aflat că „sky is the limit” e, pentru unii, doar o frază

Românca de la NASA, care lucrează la “democratizarea spațiului”: “Faptul că lucrez în programul spaţial mi-a oferit provocarea de a gândi despre Pământ ca fiind singura casă printre stele”

 

Bunicii

Ce facem pentru bătrânii noștri? Belgienii merg pe bicicletă pentru vârstnici români

 

Actor, cu pasiune, despre film şi viaţă.

Ce afli despre film după un dialog public – actor. Vlad Ivanov, la proiecţia filmului Câini, de la Cluj: “E foarte bine că nu ştim unele lucruri, că ne închipuim ceva, e mult mai frumos sau mai îngrozitor ce ne închipuim noi ca spectatori”

 

Impresii, din lupte

Voluntari printre refugiați. Cu ce impresii s-au întors acasă românii care au lucrat printre corturile de pe țărmul grecesc

 

Tot despre luptă

FOTO/VIDEO Păpuşile din nuci şi “economia socială”: descoperiri dintr-un târg cu ONG-uri care lucrează pentru defavorizaţi

 

Şi un proiect la care cineva a muncit mult 🙂 Despre artă, negociere, salvare (poate). O parte dintre lucrări sunt realizate într-o perioadă cruntă pentru spiritul aritstic: în nişte ani în care, de pildă, un zâmbet desenat pe faţa unui muncitor de tablou trebuia să dispară, fiindcă relaxarea în muncă nu corespundea ideologiei. E unul dintre exemplele pe care le puteţi găsi în catalogul expoziţiei. Cum se salvează artiştii într-o astfel de lume? Asta e, probabil, temă de reflecţie pentru o generaţie care e obişnuită să vadă orice oriunde, inclusiv mesaje anti-sistem pe zidurile oraşelor şi în care cenzura se manifestă altfel.

Vederi din Epoca de Aur: cum au ales artiştii să se salveze pe “sens interzis”

 

Unul dintre proiectele la care a lucrat arhiteactul englez David Cash e un spital de copii. Din acelea care arată „ca în filme”. Povestea despre cum a văzut reactia micuţilor bolnavi când aceştia tocmai au fost transferaţi în locul nou, cel care ar putea să le facă viaţa mai bună sau chiar să îi salveze. Despre „minunarea” de pe feţele lor. Mai povestea şi despre urbanism şi arhitectură, dar am început cu asta, pentru că, până la urmă, totul e despre oameni. Sau aşa ar trebui să fie.

David Cash, arhitect din Marea Britanie, în dialog la Cluj despre “inima” oraşului: cu centre comerciale, spaţii publice şi protejarea clădirilor-simbol

 

Să vedem ce au (am) făcut

Atunci și acum: cum s-a schimbat “fața” Clujului în anii recenți. O listă de 11 proiecte, cu imagini de “Înainte” și “După”

 

Ceva frumos şi ignorat. Într-o carte a lui Alessandro Baricco, scriitor care a trecut recent şi pe la Cluj, personajul italianului e un scriitor care decide să nu mai scrie. Şi apoi apare o revelaţie şi îşi dă seama ce vrea să facă de aici încolo: să scrie portrete. Da: să le scrie. Dacă ar fi un personaj al unui scriitor, probabil brazilianul Renato Borghetti – acordeonist ar face ceva similar. Ar amesteca, adică, în mod spectaculos artele. Privit un pic alt fel, din alt unghi, acordeonul său pare o maşină de scris. O maşină de scris întoarsă, unde tastele sunt clape. Şi mai mult: pare să cânte poveşti sau scene de film.

FOTO/VIDEO Brazilienii care au înfiinţat o “fabrică de muzică”, în spectacol pe scenă la Cluj

 

Comunismul a distrus multe. Şi câteodată îţi dai seama cum noi putem să distrugem şi mai mult, în continuare.

FOTO Cum arătau, la începuturi, “cartierele-model” ale Clujului

 

Pentru copiii mai puţin norocoşi, o mână de ajutor

Viața de ONG: povești pentru micuții din spitale, pachete pentru refugiații din Grecia. O asociație clujeană, premiată pentru implicare socială

 

Despre ştirile false care ne invadează. În holul larg al hotelului în care stă la Cluj e inconfundabil. „Arată ca Merlin”, îți zisese cineva după ce l-a remarcat într-o poză. Îţi aminteşti sloganul care însoţeşte afişul documentarului: „It’s a fool who thinks he can’t be fool”. Sunteţi invitaţi, deci, să verficiaţi informaţiile din mai multe surse şi să puneţi totul la îndoială. Inclusiv acest interviu. Mai ales că, în mijlocul discuţiei, poate să îţi trântească senin: “Nu sunt Joey Skaggs”.

Vedere din lumea păcălelilor. Joey Skaggs, artistul “farsor”: “Suntem dispuşi să suspendăm gândirea critică pentru ceva ce ne-am dori să credem”

 

Mă uit pe fereastră şi aştept ca autobuzul să pornească, ca de fiecare dată când se aud uşile închizându-se. „Sper că nu vă deranjează”, îmi zice cineva. Mă întorc spre doamna care tocmai se aşezase în faţa mea, cu băiatul alături. Să mă deranjeze? Nu înţeleg, iniţial, de unde a căzut întrebarea, fiindcă nu mă deranjase nimeni cu nimic. „Uneori se uită aşa la oameni, îi studiază. O doamnă mi-a zis o dată că nu ar trebui să îl mai aduc cu autobuzul. De parcă dacă are sindromul şi arată altfel trebuie să îl ţin în casă sau ce să fac?”, explică vocea resemnată. Alături de ea, băiatul urmăreşte conversaţia sau îşi pierde interesul, la fel cum urmăreşte desigur orice copil conversaţia părintelui de lângă el. „Sindromul” înseamnă că băiatul vede lumea prin ochii „în apus de soare”. „Ochi în apus de soare”. Aşa se descrie într-o prezentare sindromul Down, o afecţiune genetică (nu o boală) – o modificare cromozomială, apărută în timpul concepţiei, prezentă întreaga viaţă, ce nu poate fi vindecată. Despre ei şi o frază care m-a lăsat fără răspuns.

Despre urcuş în lumea sindromului “care coboară”. Cum s-a născut la Cluj o întreprindere socială pentru tineri cu sindrom Down

Gara în care nu am citit Eleganţa Ariciului

Cumva galben cald şi alb rece – aşa e afară. E un fel de după-amiază de sfârşit de vară, luminoasă, dar un pic înţepătoare, avem adică o atmosferă destul de curioasă pentru un august care nu a trecut încă în cealaltă jumătate (aia dinspre toamnă). Suntem în preajma gării, loc unde oamenii sunt mereu grăbiţi, fiindcă, desigur, trebuie să fie oriunde altundeva decât într-un punct de tranzit.

DSC_3047

Am găsit totuşi un loc mai calm, o cafenea cu vedere la piaţa prin care trec mereu geamantane. De fapt, nu e chiar o cafenea, dar se vede şi maşina strălucitoare de cafea, se vând produse de panficaţie şi sandviciuri. E călduţ aici, mesele sunt de lemn şi canapelele pufoase, iar ferestrele mari sunt construite de fapt din mai multe pătrate de ferestre (1, 2, 3, 4, 5 – pe lungime, apoi altele pe lăţime) – sunt suficient de multe şi mari încât să nu separe brutal lumea de aici de lumea de afară. O jumătate din perete e construită din cărămidă (aparentă) şi acolo a apărut un ceas mare, cu cadran alb în cerc negru – e cumva ca o roată de maşină; oricum, domină totul. Pus oriunde, un ceas are putere asta, să domine totul.

Se aude Yann Tiersen şi, dintr-o dată, ştii că undeva plouă.

Şi pe aici, prin cafeneaua asta de gară, se succed vieţi de oameni. Cum probabil se succed prin orice cafenea şi poate nu am remarcat încărcătura, până acum.

O tânără stă la o masă de colţ şi firele albe ale căştilor de la telefon îi trec peste eşarfă. E singură la masă şi citeşte Eleganţa ariciului (recunosc imediat cartea, după desenul de pe copertă) şi încerc să o studiez pe furiş, atât cât să nu pară că e ceva neobişniut în a sta într-o cafenea şi a citi. Pe masă mai are, alături, încă o carte groasă şi paharul e pe jumătate golit de sucul de portocale. Mă bucur, cumva, că a ieşit din tiparul pe care îl aveam în minte despre „fata care citeşte în cafenea” (în tipar ea are, mereu, alături o ceaşcă – de ceai, de cafea). Şi o admir, fiindcă eu nu am putut să fac vreodată asta cu adevărat. Am încercat de vreo două ori, dar mereu îmi pierdeam concentrarea, urmărind altceva sau aşteptând să sune o dată telefonul. Ea nu e interesată de nimic altceva, minutele astea. Are căştile albe şi citeşte din Eleganţa ariciului. Mai intră un tânăr grăbit, ia repede ceva în punga de hârtie şi iese ca să îşi recupereze bicicleta. E pâine moale şi proaspătă (poate cu măsline), călduţă încă, pusă în pungă de hârtie. E sfârşit de zi de lucru, e seară şi el merge cu acest foşnet calm, de pâine caldă, spre casă, spre începutul de week-end. Un domn şi o doamnă, aflaţi, îmi închipui, în anii de început de pensie, încearcă să se decidă asupra umpluturii de ştrudel. Se consultă scurt şi expert, cu viteza cu care se consultă cuplurile solide, care îşi ştiu deja, de mulţi ani, opţiunile – ea ar fi putut spune înaintea lui că el preferă ştrudelul cu vişine. Între timp, la masă s-au aşezat doi tineri. Par proaspăt ieşiţi din studenţie, dar el are deja rucsacul branduit de corporaţie. El încă aşteaptă ca ea să spună ce vrea şi merge să îi aducă comanda. Poate, foarte curând, va şti şi el ce fel de sandvici vrea fata, fără să o întrebe. Mănâncă doar pe jumătate ce au comandat, îşi iau bagajele şi pleacă în grabă. Sigur au de ajuns la o destinaţie de week-end prelungit, undeva la munte. Masa lor se ocupă în scurt timp. O doamnă care îşi poartă demn griul din păr şi-a instalat laptopul şi studiază ceva. Are vesta de fâş (specifică middle class-ului occidental) şi atitudinea relaxată a cuiva care se încadrează mereu în termene, deci nu are de ce să fie grăbită. Nu caută destinaţie da vacanţă (pare că şi-a rezervat-o cu mult timp înainte), dar are de rezolvat un schimb de e-mailuri. Încă un biciclist. Ăsta de acum, creţ şi măsliniu, are însă cască de profesionist şi gambe de ciclist şi pare că a pedalat până aici din munţi. Pleacă şi el cu punga adăpostind o pâine călduţă.

DSC_3051

Afară, alte episoade se derulează prin faţa noastră, dincolo de geamurile – pătrăţele. El tocmai o fi ieşit de la muncă, are încă salopeta albastră plină de pete şi şovăiala dată de o sticlă golită de ceva. Stă pe bancă, se ridică, stă, din nou. A venit şi ea – nu e siluetă, dar pantalonii negri sunt mulaţi şi tocurile înalte-înalte o fac şi pe ea şovăitoare. Se trag de mâini, se îndeamnă unul pe altul. El pleacă, ea îl urmează, se reunesc şi se pregătesc să traverseze o stradă. Au plecat. Peste ceva timp iar apar prin faţa ferestrei noastre – doar ea. Apoi doar el. Dispar, din nou.
Cum ne intersectăm toţi, pe aici, în doar câteva minute! Curioasă treabă 🙂
Mă întreb dacă ceilalţi s-au uitat şi ei aşa, în treacăt, la noi şi au scotocit vreo poveste.

No automatic alt text available.
P.S.: Ar trebui să citesc Eleganţa Ariciului, cred…
P.S.2: A venit 🙂
DSC_3072

Vizită prin 2015, cu Actual :)

Câţiva dintre oamenii, câteva dintre locurile şi câteva dintre poveştile din 2015, prin care am fost cu ActualdeCluj.ro:

 

TIFF

 

  • Părea o zi obişnuită de vineri, în ianuarie cu ger, când am ajuns pe platoul Sălii Sporturilor fără să bănuiesc ce avea să se întâmple. Sau ce putea să se întâmple. Puteam desigur să intuiesc, fiindcă ştim cu toţii, încă de la orele din liceu când ni se explica în complicate analize pe nuvelele lui Eliade („La Ţigănci”) un lucru cât se poate de simplu: sacrul se ascunde adesea în profan şi uneori coborând din tramvai (deci, uite, tot ceva legat de transportul în comun) într-o zi cu elemente care anunţă subtil neobişnuitul (canicula exagerată, deci, uite, tot ceva legat de vreme), poţi să intri în lumi paralele (tot ale tale). Dacă nu eşti atent (şi mai ales dacă EŞTI atent), şi cu Haruki Murakami poate să ţi se întâmple aşa ceva, dacă cobori din taxi în blocaj de trafic. Vezi/citeşte IQ84. Continuarea în…

De ce e posibil să trăim în Viitor. Fără să ştim

  • Pentru 2015 studenţii arhitecţi şi coordonatorii lor pregătesc de Zilele Arhitecturii o scenă plutitoate, din PET-uri, cu suprastructură pavilionară parametrică. Dar înainte de 2015 au mai fost 2013, 2011, 2009, 2007… Testând, în paşi mai mici sau mai mari, cum e cu bugetele, comunicarea şi organizarea, din doi în doi ani juniorii arhitecţi au experimentat scoaterea Arhitecturii în Oraş. S-a închis traficului auto câte o stradă, în vremuri când oraşul nu prea cunoştea pietonale, a apărut câte un pavilion parametric experimental, o „grădină” de cărţi pe Bulevardul Eroilor, verde-mobil în cartiere, expoziţii în decor de case părăginite şi arhitecţi străini care să vorbească publicului de la Cluj la Cinema.

Din laboratoarele „casei de păpuşi” în stradă: cum iese, din doi în doi ani, în oraş Arhitectura viitorilor arhitecţi

  • „Sunt momente în viaţă de mare îndoială”. Aşa a zis! Şi pentru că a zis-o atât de limpede şi frumos şi pentru că era nevoie de gândul ăsta, colţul de Opinie de azi e împrumutat parţial câtorva perechi de ghilimele. „E înfricoşător să mă gândesc că e gata cariera. M-am întrebat dacă nu e o risipă să dai premii unor oameni bătrâni. Dar apoi am realizat că bătrânii au foarte mare nevoie de premii. Sunt momente în viaţă de mare îndoială, de disperare, cand îţi pierzi respectul de sine, când crezi că nu ai realizat nimic. Şi apoi vezi toate aceste premii şi poate munca ta capătă un oarecare sens. Încerc să trec de depresii când filmele nu sunt bine primite sau când sunt respinse în festivaluri. Există mereu speranţă, există mereu un nou film”. Acesta a fost discursul de pe scena de final de TIFF 2014 a lui Krzysztof Zanussi, regizorul și producătorul care a primit premiul pentru întreaga carieră la ediţia de anul trecut a festivalului de film de la Cluj. Omul despre care directorul TIFF, Tudor Giurgiu, spunea că e unul dintre cei mai inteligenţi, cerebrali şi speciali oameni de film. Om cu filme în „portofoliu”. Om care a confirmat în Cinema. Om care a venit la Cluj tocmai ca să ridice un premiu. Şi, ridicând premiul, nu a zis nici că e genial, nici că a făcut multe filme, nici că va mai face multe filme, nici că a avut idei. Ci a spus că i-a fost frică. Că îi e frică. Şi acel teribil „Sunt momente în viaţă de mare îndoială, de disperare, cand îţi pierzi respectul de sine, când crezi că nu ai realizat nimic”. Când am auzit gândul ăsta, m-am oprit puţin, deşi eram acolo ca să scriu despre eveniment. Şi apoi nu am putut să îmi scot din cap fraza asta cu multe neliniști. Sinceră să fiu, nici nu am încercat. Mi-a plăcut prea mult, cu toată neliniștea ei sau poate tocmai de-asta. Şi mă întorc la ea (la frază) de fiecare dată când dau de câte un anti-Zanussi.

Un pic despre oamenii care nu se cred Dumnezei

 

  • O clădire monument istoric de secol XIX, din centrul Capitalei, reabilitată de proprietar și transformată în „Carusel” pentru cărți și povești, se redeschide mâine în București, ca librărie a lanțului Cărturești. În Cluj, deși reprezentanții lanțului de librării caută un spațiu stradal potrivit de câțiva ani, deocamdată există un singur Cărturești. La mall. În Sibiu, Massimo Dutti are magazin stradal la parterul unui hotel cu acces la arteră pietonală. La Pitești, Zara și-a deschis magazin într-o clădire istorică de două etaje construită în secolul XIX, pe bulevard pietonal. La Cluj, brandurile Inditex operează doar în mall-uri. Reprezentantul Cărturești și cel al companiei clujene care s-a ocupat de project management pentru mai multe unități ale retailerului spaniol Inditex (inclusiv în clădiri de centru istoric) explică pentru Actualdecluj.ro dacă Clujul mai este sau nu interesant pentru astfel de unități în centrul istoric.

FOTO. Centru comercial de Cluj. De ce nu avem un Cărturești-„Carusel” ca la București și nici un Zara ca la… Pitești?

 

  • Imaginați-vă: 200 de celule, fiecare cu formă unică, puse laolaltă şi care, împreună, formează un pavilion, după un concept născut din ideea unei „acoustic shell”. Și acum imaginați-vă: pavilionul din 200 de celule stă pe o scenă flotantă, creată din pet-uri – plutind pe o oglindă de apă într-un cartier clujean. Iar acum imaginați-vă: în pavilionul celor 200 de celule unice, plutind pe lac, se pune în scenă (și pe scenă) un spectacol cu muzică live, oglindit în apă. „Scena verde” a ajuns la o variantă finală de proiect, iar în săptămânile următoare echipa de lucru va trece de la machetă la construcţia în teren şi lansarea ei la apă. La propriu.

Foto. Scena de pe lac pentru evenimentele oraşului, în varianta finală. Cum s-a născut proiectul: un matematician rus, o girafă, o “scoică” şi Sena “construiesc” pavilionul

 

  • Duminică, la pas, prin Piața Muzeului. Printre crâșme și cafenele, la fiecare colț cineva încearcă să îți vândă un coșuleț de ghiocei, o lalea, un buchet de trandafiri, o zambilă, ceva. E normal, e 8 martie. Și dintr-o dată, printre pietonii (cu sau fără flori) de pe străzile cu piatră cubică (puține în Cluj) se strecoară și se înalță niște baloane uriașe de săpun, cu irizații de curcubeu. “E ca în Sibiu, la festival!”, îți vine un gând. Dar… de unde vin baloanele? Faci slalom printre oameni, pe urmele sferelor plutitoare. Și iată și sursa! E o statuie albă, care nu e chiar “statuie”, fiindcă se mișcă, lent și cu scop: face baloane uriașe de săpun. „E ca în Barcelona, pe Rambla!”, îți vine un alt gând.

Povestea “Crăiesei Zăpezii”, statuia vie care face baloane în Cluj și călătorește în Europa

 

  • De când m-am mutat din Mănăştur, cel mai mult îmi lipseşte parcul. Să îţi lipsească ceva, orice, când te muţi dintr-un mult hulit „cartier-dormitor-comunist” în zonă nouă de dezvoltare a oraşului deja spune mult despre zona nouă de dezvoltare. Dar asta e decizie asumată şi subiect de alte discuţii. Revenind: în Mănăştur, mergeam în parcul Universităţii de stat Babeş-Bolyai, parc închis cu gard, închis cu poartă şi accesibil cu taxă de intrare. Parţial revoltaţi, parţial amuzaţi, îl numeam „parcul lu’ Marga” (mare „moşier”!), plăteam taxa de 3 lei (era 3 lei pe atunci biletul cu acces la pista de alergare, împrejumuită cu alt gard, şi ceva mai ieftin dacă voiai să intri doar în parc) şi aveam parc. Verde privat, din păcate… Şi totuşi, măcar aveai o ofertă. E mai mult decât poţi să spui dacă locuieşti departe de „parcul lu’ Marga”, în oricare din noile „extensii urbane”: Bună Ziua, Borhanci, Câmpului, Europa, „Zorilor Sud”. Chiar dacă eşti profund dependent de urban, să vrei să stai un pic printre copaci, să alergi ori să plimbi un cărucior, un copil sau/şi un căţel e nevoie umană. Aşa că, din această perspectivă a cetăţeanului subiectiv şi privat de parc în proximitate, nu pot să nu susţin orice iniţiativă verde, fie ea şi într-o parte a oraşului în care nu am nici locuinţă, nici birou şi nici măcar prieteni de vizitat. Aşa că, de la început, zic şi eu: DA! pentru Parcul Est.

DA! pentru Parcul Est. Pasul 2: cum ?

 

  • O după-amiază frumoasă de week-end de primăvară (e și ziua Europei, 9 Mai), în drum spre Piața Unirii. “Salut! Ce faci?” / “Uite, merg puțin până în Făget (după o jumătate de zi petrecută la muncă). Tu ce faci?”. Eu… eu cred că merg în continuare spre Piața Unirii, unde câțiva tot se vor aduna să protesteze ca Făgetul să existe. Și când zic “Făget” mă gândesc și la celelalte “Făgeturi”, aflate sub amenințare imobiliară ori a tăierilor pentru export de lemn.

FOTO/VIDEO, Reportaj. Pădurea fie cu tine! Cum a fost ziua verde, cu proteste în Cluj

 

  • „Tovarăşe Wagner, de mâine preluaţi trandafirii!”. Când îţi zice asta Rudolf Palocsay, omul căreia o întreagă zonă din Cluj i-a păstrat numele, nu ai de ales: preiei trandafirii. Stefan Wagner, responsabil de roze la Staţiunea de Cercetări Horticole 36 de ani, a făcut asta şi ceva mai mult: a adăugat câteva zeci de specii noi în „atlasul” florilor. Crede că tot ce e frumos merită protejat, că autorităţile au eşuat în a sprijini cercetarea în domeniu, iar cea mai mare dezamăgire după o viaţă de muncă e de dată recentă: nu se găsesc moştenitori care să preia în administrare asociaţia care ar trebui să ducă mai departe (re)numele trandafirului. Despre acestea, despre muncă şi voluntariat, despre carieră şi despre piaţă, despre flori, parcuri şi oameni, Stefan Wagner povesteşte pentru Actualdecluj.ro între reviste, cărţi şi cu o ceaşcă alături. Toate au trandafiri (da, inclusiv ceaşca!)

Povestea cu flori a zilelor noastre, cu Stefan Wagner: inventatorul de trandafiri şi Amicii Rozelor care “dispar(e)”

 

  • „Ați observat că s-a cam dus vopseaua de pe cioară? Aveți spânzurători și-aveți destulă sfoară. Au început să iasă fantome de sub paturi”. Sună în palatul părăginit, părăsit și întunecat în starea lui din viața de zi cu zi ruptă de electricitate, dar luminat acum electric în fascicule-laser-instalații de concert. Sunt Robin and The Backstabbers, care își lansează la Cluj, în cadrul Festivalului Internațional de Film Transilvania, cel mai recent disc -Arhanghel’sk, a doua parte a viitoarei trilogii intitulate Bacovia Overdrive. Iar locul ales ca decor pentru muzica lor e imobilul monument istoric din centrul orașului, fostul hotel New York-Continental, aflat în paragină de ani de zile. Și da – nu numai de pe cioară s-a cam dus vopseaua, în fostul hotel cu somptuozitate de palat pereții sunt cojiți și mai ghicești doar urmele de culoare și auriu de altădată. Și da – e un loc unde te aștepți să iasă fantome de sub paturi, ca să se plimbe prin locurile pustii de la parterul clădirii care găzduia cândva cafeneaua New York a intelectualilor. Sigur, asta dacă ar mai exista paturi prin fostele camere de hotel de la etaje, de sub care să poată să mai iasă fantome. Dar nu mai există. Paturi nu mai există. Fantome s-ar putea să bântuie…

Foto/Video “Au început să iasă fantome de sub paturi” – Conti, deschis cu muzică pentru o noapte de TIFF

 

  • În ’98 ajungea ca turist de interrail în România şi venea în Transilvania ca să vadă castelul lui Dracula. 17 ani mai târziu, cineastul islandez Grímur Hákonarson e în Cluj, în capitala cu film a Transilvaniei, cu”Hrútar/ Rams” (Despre oameni şi oi)  în competiţia Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF). Asta după ce în urmă cu aproximativ două săptămâni regizorul era pe covorul roşu al festivalului de la Cannes, cu un premiu: Un Certain Regard, pentru acelaşi “Hrútar/ Rams”. Plasat în Islanda rurală, „Despre Oameni şi oi” prezintă povestea a doi fraţi care nu şi-au mai vorbit de 40 de ani şi care se regăsesc cu scopul de a salva ceea ce le este mai drag: oile. În vizită (de competiţie) în oraşul transilvănean cu festival de film, Grimur Hakonarson a povestit pentru Actualdecluj.ro despre filme islandeze şi româneşti, despre cum e să fii „premiant” şi despre ce planuri are de-acum încolo tânărul cineast.

Premiat la Cannes, în competiţie la TIFF-Cluj. Cineastul Grímur Hákonarson: sunt încă surprins că am câştigat la Cannes şi sunt curios să văd care sunt aici reacţiile

 

  • La film, în sala de cinema, povestea e pe ecran şi poate o preiei sau nu, poate o pricepi sau nu, poate îţi place sau nu. Dar după… ei bine, după film, oamenii care au făcut filmul vin în faţa ecranului să îţi povestească despre el. Sau cel puţin în 10 zile de festival se cam întâmplă asta, mai ales că cineaştii cu filme în competiţie au venit la Cluj să vadă cum sunt primite produsele lor. Deci la TIFF (e cam lung să zici “Festivalul Internaţional de Film Transilvania”) e cam aşa: film, oameni de film, concerte, petreceri, conferinţe, expoziţii, gale, laboratoare, proiecte şi campanii, lecţii, premii şi, inevitabil, multe multe lucruri pe care nu ai apucat să le vezi/ să le faci. Dar câte ceva prinzi, aşa că…

Vizită prin TIFF 2015, locul unde oamenii de film ies din ecran

 

  • „Aici e bine și e liniște, nu ai dușmani, ai timp să te gândești. Exersezi răbdarea”, ne zice, cu undița în mână, domnul Iosif. Iosif, dar „nu ca sfântul!”, precizează. Asta după ce omul de pe malul Someșului ne arată un peștișor care, se pare, îndeplinește dorințe. Sau cel puțin așa susține, înainte să îi dea drumul înapoi în apă, pescarul de pe Someș despre creatura care are, într-adevăr, niște solzi aurii. Mai aflăm despre iubirea pentru prima soție, care și ea a fost adusă în plimbare pe malul apei, în vremuri când aici creșteau trandafiri (în ’79), aflăm despre divorțul de acum 17 ani, despre copil, despre cum fostul funcționar s-a apucat, la aproape 60 de ani, de Facultatea de Drept, aflăm povestea unui cățeluș șchiop și alte povești cu pești. Pentru că, în weekend, pe malul Someșului s-a adunat lume și desigur că domnul Iosif nu a avut de mult atâția interlocutori dispuși să îl asculte, cum suntem noi adunați acum, la apă, pentru weekendul cu Someș Delivery.

FOTO/VIDEO Ne-am apropiat de “Fantoma” care traversează orașul. Ce rămâne după Someș Delivery

 

  • E neamţ şi locuieşte la Cluj, unde a fondat o companie cu produse de IT (Skobbler, specializată în domeniul navigării), vândută în 2014 pentru multe milioane de euro. Deocamdată a rămas în managementul firmei şi se uită activ pe piaţa locală, în căutare de idei şi antreprenori în care să mai investească. Între o zi de lucru la Cluj şi o vizită în Silicon Valley (unde pleacă periodic), vegheaţi de ceasul Apple care monitorizează şi ritmul cardiac şi, dintr-o altă încăpere, de peştişorul portocaliu din acvariu (mascota Telenav), luăm, la rând, temele IT cu Philipp Kandal, de la Telenav: despre industria VIP a Clujului, despre Silicon Valley şi talentaţii şi ceva mai ieftinii programatori români, despre maşina viitorului şi viitorul IT-ului, despre outsourcing şi antreprenoriat. Plus: dacă unii se grăbesc să pună etichete cu “Silicon Valley” pe Cluj, cei din industrie sunt mult mai realişti: marketingul de Cluj merge încă pe ideea că suntem… ieftini. Nu creativi.

Viitorul “made in Cluj”: “Trăim într-o generaţie uimitoare, avem şansa să rezolvăm toate marile probleme ale umanităţii” – Philipp Kandal, antreprenor german, cu afacere de Cluj vândută internaţional, manager şi business angel

 

  • La 28 de ani, Cătălin Olteanu era unul dintre oamenii cheie într-o tranzacție pe piața de software, unde la masa negocierilor cumpărătorul era Microsoft. Aşa că, după acest episod, la nici 30 de ani, tânărul bucureştean are momentul cu “mi-am dat seama că nu mai trebuie să lucrez. Lucrez pentru că vreau să fac asta”. A plecat la Microsoft, a plecat de la Microsoft, acum e șeful UMT 360 și membru al boardului unui grup cu “aripa” de dezvoltare software la Cluj. Omul de business și IT locuiește acum în Seattle, cu familia, vede de pe geamul de acasă campusul Microsoft și, din când în când, zboară spre România și spre Cluj. Nu e Silicon Valley, dar e convenabil: UMT Software are, la etajul 5 al unei clădiri de birouri din Cluj, sediu pentru 70 de angajați. Și, într-o astfel de vizită de business, Cătălin Olteanu stă la o poveste și cu Actualdecluj.ro: despre viața de după Microsoft, America și România, IT, outsourcing și antreprenoriat, despre piaţa din Cluj şi locul ei în lumea mare a IT-ului. Ce e sigur: după o tranzacție către o corporație gigant, 4 ani la Microsoft și o așezare în SUA, “business” se pronunță cu accent american, nu în varianta aproape autohtonizată. Iar cana de cafea e brand-uită. “Cătălin”.

Popas, cu afaceri, la Cluj, din patria lui Bill Gates: “O regiune care se focusează aproape exclusiv pe outsourcing nu poate fi comparată cu Silicon Valley”.

 

  • Regele Matei scrutează hotărât Piața Unirii, negru pe calul său la fel de negru, cu fundal de Catedrală. A văzut multe regele, inclusiv filme de TIFF și târguri de înghețată, dar de data asta are o cu totul altă perspectivă: de sală de muzeu, fiindcă e imortalizat, cu cer albastru și, pe alocuri, argintiu, într-un tablou pictat de un elvețian. Tabloul face parte din colecția privată a unui clujean și e zilele acestea expus la Muzeul de Artă, iar elvețianul e Albert Weber. Artistul are soție din capitala transilvăneană și, din muzeul monument istoric îmbătrânit și în descompunere, ne compară Clujul cu Budapesta ori Viena. Tabloul și artistul sunt la Muzeul de Artă din palatul Banffy cu scop: expoziția de pictură sub tema „Legende” a fost vernisată ieri și stă deschisă pentru amatorii de culori, paralele și povești până în 19 iulie. Dacă îl întrebi de vreo strategie, asociere și plan, artistul elvețian are, desigur, o explicație de dat, dar preferă să îți spună ceea ce știi deja: pictorul îți oferă perspectiva lui și, de-acolo, ce vezi ține de tine. Ori de cei cu care împarți tabloul. Așa că, poftiți în galerie…

Cum se vede Clujul din Zurich. Versiunea cu legende a unui pictor elvețian

 

  • „Miţă, ai câştigat un bilet la băi, pe partea cealaltă!”, îi zice tânărul jucător de fotbal de stradă amicului care are misiunea de a recupera balonul rotund trimis şi rătăcit prin vegetaţie. Să câştigi un bilet la băi nu pare să fie tocmai cea mai fericită premiere, ci sună mai degrabă a pedeapsă. Tânăra generaţie care a pierdut, temporar, mingea, joacă  fotbal în stradă, în Someşeni (cine zice că în ziua de azi copiii stau numai în faţa calculatoarelor?). Iar strada nu e una oarecare: e capăt de drum, sfârşit de zonă rezidenţială şi început de sălbăticie, suntem pe drumul care duce la ruina fostelor băi Someşeni. Vă invităm, aşadar, la un tur virtual spre locul unde nu ne retragem din faţa caniculei nici în 2015.

FOTO/VIDEO. Cum arată ruina Băilor Someșeni. Proprietarii: “Nu vin banii, toți investesc în blocuri”

 

  • Uneori, atunci când e bine făcut, dansul poate să îți spună povești. Invers – să spui povești despre dans – poate că pare mai puțin posibil. Dar pentru o balerină e altfel. Așa că Actualdecluj.ro a invitat-o la o poveste pe Simona Noja, balerină și dascăl de balerine. Simona Noja e fostă prim-balerină a Operei de Stat din Viena, în prezent director executiv al Şcolii de balet din cadrul aceleiaşi Opere și primul ambasador al Clujului în competiţia pentru titlul de Capitală Culturală Europeană. Deși e plecată în Austria, legătura cu orașul transilvănean e vie și întreținută: se fac ore de balet la Studiourile care îi poartă numele, ea însăși face lecții aici, colaborează cu Liceul de Coregrafie de la Cluj și cu Opera Română.

Simona Noja, balerină și ambasadoare pentru Cluj Capitală Culturală: “Trebuie lăsate la o parte orgoliile instituţionale, etnice, religioase, orgoliile artistice şi să ne strângem forţele”

 

  • Robbie

De ce a meritat să facem drumul Cluj – Bucureşti pentru Robbie. Însetaţi sau nu

 

  • Luni dimineață, plimbare în Parcul Central, recent eliberat de viața festivalieră de patru zile cu muzică de clubbing. Îți amintești încă de lasere, artificii, bași, de Van Buuren, AVICII și Guetta, când, pe aleea dinspre Facultatea de Chimie, îți dai seama că probabil undeva pe drum se poate să fi trecut printr-un tunel al timpului: mașini de epocă stau aliniate pe străduță și printre ele se plimbă pălării, domni în costume și doamne cu taioare. Și nu e singura ciudățenie: pe clădirea roz a Facultății de Chimie stă arborat drapel străin. Unde suntem? Santiago de Chile, 1954. „Stop!” Doamnele și domnii în costume își verifică smartphone-urile, pe iarbă, printre copaci în Parcul Central mișună echipe de lucru, într-o plasă stau pălării de recuzită, se citesc scenarii și sunt instalate echipamente de filmat. În Cluj se filmează.

FOTO Cum am ajuns în Chile plimbându-ne prin Cluj. În oraș se filmează!

 

  • Fereastra care leagă interiorul părăsit al palatului de lumea care pare să îl fi uitat e încadrată de lemn scorojit (slavă Domnului că nu a apărut totuşi un termopan!). Geamul nu a rezistat intact anilor de abandon – e spart, dar câteva bucăţi de sticlă care pot încă să mai taie se ţin cu încăpăţănare de rama bătrână. Ca să fii sigur că e mai bine să stai departe, s-a pus şi o bandă cu linii diagonale roşii-albe, din acelea care închid accesul spre ceva. Şi prin fereastră, vizitatorul rătăcit din palatul-ruină vede un mesaj din curtea interioară: “Vă mai aştept”. Aşa că te simţi vinovat că ai lăsat să treacă atâta timp de când nu ai venit să laşi un salut fostului palat abandonat, monument istoric în paragină la Km 0 al oraşului. S-a redeschis frumosul ruinat Conti! Cu accent maghiar şi holuri de bântuit.

FOTO Pofitiţi (încă o dată) în Palatul ruină al Culturii! Cum arată clădirea-monument istoric populată de creaturi fantastice

 

  • Vine și cel care e probabil următorul economist român care ar putea lua Nobelul”. Așa ți se anunță – exagerat, ar spune unii (inclusiv el însuși) – prezența lui Florin Bîlbîie la o conferință de vară de la Cluj, care îi reunește pe economiștii români care lucrează acum în mediul universitar din afara țării. Florin Bîlbîie e cercetător în macroeconomie și predă la Sorbona, în Franța. A absolvit ASE-ul românesc, are trei masterate (la București, Oxford și Warwick), iar la capitolul „previous work experience” din CV apar nume ca Oxford University, London School of Economics sau HEC Paris Business School, ParisTech. La Cluj a vorbit într-o sală în care s-au adunat să îl asculte, printre alții, Lawrence Christiano (Northwestern University), compatriotul Cosmin Iluț (Duke University) sau fostul ministru de Finanțe Daniel Dăianu. Un episod cu economistul, prins într-un moment din Conferinţa Anuală a A Economiştilor Români din mediul Acadamic din Străinătate: Într-o pauză de grafice, invitatul de conferință vine înspre masă cu o farfurie de pepene (roșu). Cum momentele de dezechilibre nu se întâmplă doar în economie, în sala de mese a facultății de științe economice are loc un mic accident: farfuria cade și pepenele se împrăștie pe suprafața lucioasă a podelei. “Autorul” dispare câteva secunde, se întoarce cu ceva trebuitor și începe să curețe. Moment în care sar rapid vreo două voci. Pe model “vai, dom’ profesor! Cum să strângeți dvs?”. Pentru că cel care s-a apucat să facă un pic de curat după incident e Florin Bîlbîie, profesor de Sorbona, keynote speaker în conferința de la Cluj. Dar profesorul de Sorbona are un principiu pe care nu se ascunde să îl împărtășească și cu noi: “I clean up my own mess” (Strâng singur după mine). Și în România lui “vai, dom’ profesor!”, Actualdecluj.ro stă un pic de vorbă despre economie, criză, cercetarea locală și pariuri de Nobel cu tânărul român care cercetează la Sorbona (e profesor la Paris School of Economics și Université Paris 1 Panthéon-Sorbonne):

Florin Bîlbîie, economist român, profesor la Sorbona – despre cercetarea din domeniu în România, criză și pariuri de Nobel

 

 

  • Kasem, proaspăt absolvent de Arhitectură la Damasc, era încă în 2014, cu sora lui (cu studii de IT), în capitala încercatei lor țări. Cu întreruperi de bombardamente și școli mutate reușise în final să își îndeplinească marea țintă: terminase facultatea. Obținuse chiar cel mai bun punctaj din promoția sa pentru proiectul final. Probabil deloc întâmplător, proiectul era unul de conectare a lumilor: un aeroport internațional. Ceea ce, în condiții obișnuite, ar fi fost prilej de sărbătoare, s-a marcat însă pe fugă: o prezentare rapidă de proiect, o convorbire telefonică cu părinții. Atât! La puţin timp după acest moment, în septembrie 2014, Kasem era încă în Damasc și căuta, alături de sora lui, un restaurant. Au intrat în unul găsit în cale, li s-a părut că mâncarea nu arată prea bine, că ceva din bucătărie nu e cum trebuie; au ezitat, s-au pus de acord, au ieșit. Renunţând la această primă opţiune, cei doi au intrat în alt restaurant, unul vecin, aflat la câțiva pași depărtare. Cinci minute mai târziu, pe restaurantul care fusese prima lor opțiune a căzut o bombă, lăsând în urmă câteva cadavre. „M-am uitat la sora mea şi am zis: ce căutăm noi aici? Hai să fugim din oraș!”, a fost primul gând al lui Kasem, în praf cu iz de sfârșit. „Am zis: stai, că mai pică una! Tot timpul e aşa. Cade o bombă, se adună oamenii şi mai pică una tot acolo. Aşa se face! Şi chiar aşa a fost: a mai căzut una. Eu am mâncat în continuare, am terminat masa, am cerut o cafea. Sora mea plângea. A mai picat încă o bombă. După o jumătate de oră am ieșit și noi. Am zis: mâine dimineaţă ieşim din țară”.

Episoade de război. Kasem Sleman, tânăr arhitect sirian în Cluj: “Acolo, te temi să nu te răpească, să nu te tortureze, să nu îţi fure organe. De ce au început civilii să fugă? Pentru că nu aveai ce să faci altceva!”

 

 

  • Scenă de teatru. Loc de desfăşurare: malul Someşului, Cluj-Napoca. Personaje: omuleţii cei mici, Marile Pătrate Gri.

De ce se rade verdele de pe malul Someşului? Pentru că nu contăm…

 

  • Cu un palton de un “verde-vânător”, silueta nobiliară se îndepărtează de castelul părăginit, trecând prin larma festivalieră. Te gândești că, uneori, “sângele albastru” impune atitudine, neostentativ. Domnul cărunt, cu o ținută ce îți amintește de eticheta vechilor familii nobiliare, pășește hotărât, dar fără grabă, cu mâinile strânse la spate. E mersul unui proprietar de castel. Și nu întâmplător: domnul cărunt în palton “verdevânător” e fostul proprietar al castelului din Gilău, istoricul Barcsay Tamás. Mai precis, după cum spune actualul proprietar (care e om de afaceri fără blazon în albumul de familie): “domnul Barcsay e ultimul aristocrat care a deţinut castelul”.

Ultimul aristocrat de la cel mai mare castel privat din Transilvania: “Când am recuperat proprietatea, am zis: Dumnezeule, părinţii mei locuiau aici!”

 

  • Clujul s-a mobilizat greu. Miercuri. În Bucureşti erau 15.000 de oameni în stradă. De marţi. Dar Clujul s-a mobilizat. „Ghinion, ghinion, Clujul s-a trezit din somn!” Şi totuşi… nu am fost chiar foarte mulţi pe traseul de protest, nu am fost la nivelul mişcărilor (coordonate sau nu) din capitală şi parcă nu ne-am adunat atâţia ca la alte proteste de noiembrie. Clujul are nevoie de lideri. Când îi are, aceştia sunt chestionaţi şi chestionabili.

FOTO/VIDEO Generaţia Facebook a scos hashtagul Colectiv în stradă. Cu ce am rămas după protestul de miercuri

 

 

  • „Vino puţin!” Şi face semn spre ieşire, din pragul unei uşi a Teatrului Naţional, unde tocmai se acordaseră premii pentru arhitectura de Transilvania. Despre oraş se vorbeşte cel mai bine în oraş, consideră Hakon Iversen, unul dintre specialiştii străini chemaţi să jurizeze lucrările din cadrul Bienalei de Arhitectură Transilvania 2015. Aşa că, după o scurtă discuţie indoor, arhitectul norvegian (care are în derulare un proiect şi la Cluj, la Muzeul Etnografic) răspunde pentru Actual de Cluj la câteva întrebări despre proiecte, şcoală, urbanism arhitectură şi oraş, chiar de pe treptele oraşului.

Vedere din Norvegia, pentru Cluj. Hakon Iversen, specialist în arhitectură, urbanism şi membru de juriu: “Nu există un “miez” al oraşului, o inimă în jurul căreia să se adune activităţile. E o lipsă de locuri de întâlnire. Şi sunt prea multe maşini”

 

  • Nouă nume. Atâtea are Clujul între cele mai importante companii din domeniul proiectării, la nivel național, ținând cont de un indicator: cifra de afaceri realizată din activități de proiectare în anul anterior – 2014.

Top: Cei mai puternici proiectanți, în cifre. Cum stă Clujul pe harta națională.

 

 

  • Porţelanul desenat în culorile Parisului al cănii e cald de la cafeaua proaspătă pe care o adăposteşte. Deasupra, lichidul liniştitor al dimineţii e închis perfect de un norişor (laptele transformat precis în spumă cu ajutorul espressorului italian). Dincolo de fereastră, stă învăluit într-o ceaţă numai bună de pus poze pe Facebook “sătucul de munte italian” în care (zice cineva că) se transformă uneori o anumită extensie imobiliară a Clujului dintre dealuri. Cana pariziană (făcută în Austria), cafeaua din espressorul Italian, peisajul cu trimiteri externe (italiene şi ele), alături de bradul eco (produs probabil în China) completează internaţional un ajun de Crăciun cu drum spre aeroport. Fiindcă – nu-i aşa? – Crăciunul e mereu şi despre reuniuni şi aşteptări. “Ştii că mereu dacă la Cluj se face puţină ceaţă, aeroportul nu face faţă şi avioanele pleacă la Târgu Mureş”, arunc, în conversaţie de cafea, fără să cred cu adevărat că astfel de lucruri li se pot întâmpla vreodată avioanelor care mă afecteză pe mine.

Reportaj de sezon. Cum arată Ajunul Crăciunului în aeroport, la Cluj

La Mulţi Ani! 🙂

Anul 1. Actual :)

Au fost multe cifre şi şantiere, şedinţe de urbanism şi ieşiri prin cele mai obişnuite şi neobişnuite locuri din oraş. Şi ieşiri în afară şi comparaţii şi paralele şi cafele. Uite, apare şi câte o rimă! A fost şi rutină şi plictiseală uneori, dar, de fiecare dată apare câte un om frumos care te scoate de acolo. Sau mai mulţi. Ce vreau de fapt să zic?

15 aprilie, 2014, primele apariţii pe Actualdecluj.ro 🙂

Un loc important, cu (tot felul de) intersecţii:

Locul unde milionarii și politicienii își ridică turnurile laolaltă

O mirare personală şi nişte paralele

Când Arta (nu) întâlnește milioanele

 

Şi prima „Opinie” pe Actualdecluj.ro 🙂 Şi încă mi se pare că vorbim de fantome…

Cele câteva “?” în fața mega-proiectului Cluj Innovation City

Apoi au urmat altele şi altele, câteva ieşiri, vizite şi poveşti. Bonus: câte un şantier (neaşteptat), pe tocuri 🙂

santier pe tocuri

Am ales câteva, o mică listă, ca să văd cum a trecut, pentru mine, primul an Actual. Deci… cam aşa:

 

Foto Radu Pădurean

Foto Radu Pădurean

 

Întâlnire cu un (fost) bancher, aproape (fost) clujean:

INTERVIU: Robert Rekkers, din bancă la ferme: între trecutul BT și prezentul “verde”

 

Nişte iniţiative faine de tot şi locuri transformate:

FOTO/VIDEO Episodul 2 din Scena Gării: cum sună franceza printre maci şi trenuri

 

Arhitecţii lor, în vizită la noi:

Despre clădirile viitorului, viitorul orașelor și arhitectura „arogantă”, cu Carlos Luna, arhitectul de la Zaha Hadid care a venit să vadă Clujul

 

Carneţelul!! 🙂

Dialog cu arhitectul-aviator care a venit să le povestească proiectanţilor clujeni despre criterii şi proiecte. Plus un carnet de schiţe

interviu Avery

 

Special loc!

Foto/Video. Depozitul de Filme, continuarea. Cum reînvie unul dintre locurile care au crescut „Clujul cinefil”

 

Şantierul cu „domnişoara e foarte curajoasă!” 😀

FOTO/VIDEO Cum arată de pe schele șantierul-mamut al Catedralei din Cipariu, despre care „doar Dumnezeu știe” când va fi gata

 

Foto Dan Bodea

Foto Dan Bodea

 

Vizită în una dintre cele mai dragi (şi ruinate) clădiri ale Clujului:

FOTO/VIDEO Surprizele din palatul-ruină. Cum arată interiorul fostului hotel New York/ Continental

 

Revenim la o temă de-a noastră:

Urbanism de bun simț? Voi ce ziceți?

 

Schimbăm un pic registrul:

Reportaj de pe margine. Cum a fost la concertul Billy Idol prin Piaţa „interzisă”

 

Şi aici aproape am inventat o formulă 😀

Regulă pentru panglicăriile de milioane. O propunere

 

Cel mai drag eveniment al oraşului: o bucată de TIFF

O noapte în TIFF: seara în care am aflat cum s-a îndrăgostit John Malkovich. Plus un prosecco în pahar de plastic, la cinema sub cer

 

TIFF

 

Şi aici am alunecat, pentru câteva ore, în altă lume

REPORTAJ (FOTO/VIDEO) Cum a supraviețuit în criza imobiliară fosta fabrică Flacăra: ruina trăiește cu artiști și meșteri în chirie

 

Chiar aşa 🙂

Cum mi-am petrecut cea mai europeană zi din an

 

Şi, câteodată, scrii şi de ziua ta. De fapt, aproape de fiecare dată 🙂 Un 17 mai un pic mai altfel: (Aici am pus BOLD şi mai şi scriu că am pus BOLD)

Ce faci seara în palate: vals între ruine, ştrudel la expoziţie şi cultură gratis de Noaptea Muzeelor (Foto/Video)

 

Nu puteam să fac o listă fără o vizită (semi-importantă) de parc industrial

GALERIE FOTO:Cum a fost Ziua Bosch la Jucu

 

Şi din nou din oraş, prin oraş

(Nu?) călcați iarba!

 

VERDE!

DA! pentru Parcul Est. Pasul 2: cum ?

 

Minus, minus, minus

Clujul improvizațiilor: “centru economic” cu târguri la mall-uri, în hoteluri, în complexul sportiv şi la “îmbătrânitul” Expo

 

Şi poveşti…

Povestea “Crăiesei Zăpezii”, statuia vie care face baloane în Cluj și călătorește în Europa

 

Şi realităţi şi comparaţii…

FOTO. Centru comercial de Cluj. De ce nu avem un Cărturești-„Carusel” ca la București și nici un Zara ca la… Pitești?

 

Iar ne oprim:

Un pic despre oamenii care nu se cred Dumnezei

 

La noi, la ei, la noi, la ei. Poze din Roma 🙂

Curăţăm un pic Oraşul? (text pentru care a fost chemat în ajutor Karl Lagerfeld)

 

Submarinul! Despre asta chiar că vă recomand să citiţi 🙂

Reportaj FOTO/VIDEO Poveste cu un submarin. E galben, adevărat şi locuieşte într-o curte din Cluj

 

Oraşul traversat de râu. (Ne) cam ignorăm…

CAMPANIE ACTUALDECLUJ.RO AȘTEPTĂM ADEVĂRATUL URBANISM DE BUN SIMȚ. Ce șanse mai are Clujul să fie „prietenos” cu Someșul

 

Seria de „lecţia diasporei” şi cozile de la care a cam început totul în alegerile din toamnă:

LECȚIA DIASPOREI Clujean la coadă în Montreal: “Votez ca să pot ține capul sus când mă întreabă lumea aici cine conduce țara”

 

Aici e… ceva mai altfel… un fel de improvizaţie 😀

FOTO/VIDEO. Scrisori dintr-o seară „nordică” la Cluj. Cum a fost la spectacolul Revelaţiilor lui Bogdan Ota

 

Au fost şi vizite de şantier, cu dialoguri paralele cu Regele Asfaltului

Început de text de pe şantierul Autostrăzii Transilvania: „Cu câteva săptămâni înainte ca poporul să ia ștampila și să își aleagă președinte, prezidențiabilul premier iese în spațiul public mizând pe speranțele cetățenilor în două dintre entitățile în care românii trebuie să creadă fără să le vadă: Dumnezeu și autostrăzile. În așteptarea de înalți oaspeți, șantierul de pe o bucățică de 8,7 km de Autostradă (tronsonul Gilău-Nădășel) e populat la început de week-end de utilaje și muncitori și duduie cum duduia cândva economia în viziunea unui alt premier. De vineri cetățenilor votanți de noiembrie li se oferă o speranță în plus că vor ajunge cândva, pe autostradă, spre Vest: șantierul a fost sfințit de însuși mitropolitul Andrei Andreicuț, de față cu premierul Ponta și alături de „regele” asfaltului Umbrărescu. Dacă nici așa nu vom avea autostrăzi atunci cum?”

 

Un moment.

Despre votul spre Casă

Am fost şi la proteste apoi, cu valul de oameni…

 

Şi oameni şi câteva poveşti şi, uneori, muzică şi, uneori, desene

 

hat

Noi (şi fotograf avem):

6