Gara în care nu am citit Eleganţa Ariciului

Cumva galben cald şi alb rece – aşa e afară. E un fel de după-amiază de sfârşit de vară, luminoasă, dar un pic înţepătoare, avem adică o atmosferă destul de curioasă pentru un august care nu a trecut încă în cealaltă jumătate (aia dinspre toamnă). Suntem în preajma gării, loc unde oamenii sunt mereu grăbiţi, fiindcă, desigur, trebuie să fie oriunde altundeva decât într-un punct de tranzit.

DSC_3047

Am găsit totuşi un loc mai calm, o cafenea cu vedere la piaţa prin care trec mereu geamantane. De fapt, nu e chiar o cafenea, dar se vede şi maşina strălucitoare de cafea, se vând produse de panficaţie şi sandviciuri. E călduţ aici, mesele sunt de lemn şi canapelele pufoase, iar ferestrele mari sunt construite de fapt din mai multe pătrate de ferestre (1, 2, 3, 4, 5 – pe lungime, apoi altele pe lăţime) – sunt suficient de multe şi mari încât să nu separe brutal lumea de aici de lumea de afară. O jumătate din perete e construită din cărămidă (aparentă) şi acolo a apărut un ceas mare, cu cadran alb în cerc negru – e cumva ca o roată de maşină; oricum, domină totul. Pus oriunde, un ceas are putere asta, să domine totul.

Se aude Yann Tiersen şi, dintr-o dată, ştii că undeva plouă.

Şi pe aici, prin cafeneaua asta de gară, se succed vieţi de oameni. Cum probabil se succed prin orice cafenea şi poate nu am remarcat încărcătura, până acum.

O tânără stă la o masă de colţ şi firele albe ale căştilor de la telefon îi trec peste eşarfă. E singură la masă şi citeşte Eleganţa ariciului (recunosc imediat cartea, după desenul de pe copertă) şi încerc să o studiez pe furiş, atât cât să nu pară că e ceva neobişniut în a sta într-o cafenea şi a citi. Pe masă mai are, alături, încă o carte groasă şi paharul e pe jumătate golit de sucul de portocale. Mă bucur, cumva, că a ieşit din tiparul pe care îl aveam în minte despre „fata care citeşte în cafenea” (în tipar ea are, mereu, alături o ceaşcă – de ceai, de cafea). Şi o admir, fiindcă eu nu am putut să fac vreodată asta cu adevărat. Am încercat de vreo două ori, dar mereu îmi pierdeam concentrarea, urmărind altceva sau aşteptând să sune o dată telefonul. Ea nu e interesată de nimic altceva, minutele astea. Are căştile albe şi citeşte din Eleganţa ariciului. Mai intră un tânăr grăbit, ia repede ceva în punga de hârtie şi iese ca să îşi recupereze bicicleta. E pâine moale şi proaspătă (poate cu măsline), călduţă încă, pusă în pungă de hârtie. E sfârşit de zi de lucru, e seară şi el merge cu acest foşnet calm, de pâine caldă, spre casă, spre începutul de week-end. Un domn şi o doamnă, aflaţi, îmi închipui, în anii de început de pensie, încearcă să se decidă asupra umpluturii de ştrudel. Se consultă scurt şi expert, cu viteza cu care se consultă cuplurile solide, care îşi ştiu deja, de mulţi ani, opţiunile – ea ar fi putut spune înaintea lui că el preferă ştrudelul cu vişine. Între timp, la masă s-au aşezat doi tineri. Par proaspăt ieşiţi din studenţie, dar el are deja rucsacul branduit de corporaţie. El încă aşteaptă ca ea să spună ce vrea şi merge să îi aducă comanda. Poate, foarte curând, va şti şi el ce fel de sandvici vrea fata, fără să o întrebe. Mănâncă doar pe jumătate ce au comandat, îşi iau bagajele şi pleacă în grabă. Sigur au de ajuns la o destinaţie de week-end prelungit, undeva la munte. Masa lor se ocupă în scurt timp. O doamnă care îşi poartă demn griul din păr şi-a instalat laptopul şi studiază ceva. Are vesta de fâş (specifică middle class-ului occidental) şi atitudinea relaxată a cuiva care se încadrează mereu în termene, deci nu are de ce să fie grăbită. Nu caută destinaţie da vacanţă (pare că şi-a rezervat-o cu mult timp înainte), dar are de rezolvat un schimb de e-mailuri. Încă un biciclist. Ăsta de acum, creţ şi măsliniu, are însă cască de profesionist şi gambe de ciclist şi pare că a pedalat până aici din munţi. Pleacă şi el cu punga adăpostind o pâine călduţă.

DSC_3051

Afară, alte episoade se derulează prin faţa noastră, dincolo de geamurile – pătrăţele. El tocmai o fi ieşit de la muncă, are încă salopeta albastră plină de pete şi şovăiala dată de o sticlă golită de ceva. Stă pe bancă, se ridică, stă, din nou. A venit şi ea – nu e siluetă, dar pantalonii negri sunt mulaţi şi tocurile înalte-înalte o fac şi pe ea şovăitoare. Se trag de mâini, se îndeamnă unul pe altul. El pleacă, ea îl urmează, se reunesc şi se pregătesc să traverseze o stradă. Au plecat. Peste ceva timp iar apar prin faţa ferestrei noastre – doar ea. Apoi doar el. Dispar, din nou.
Cum ne intersectăm toţi, pe aici, în doar câteva minute! Curioasă treabă 🙂
Mă întreb dacă ceilalţi s-au uitat şi ei aşa, în treacăt, la noi şi au scotocit vreo poveste.

No automatic alt text available.
P.S.: Ar trebui să citesc Eleganţa Ariciului, cred…
P.S.2: A venit🙂
DSC_3072

Vizită prin 2015, cu Actual :)

Câţiva dintre oamenii, câteva dintre locurile şi câteva dintre poveştile din 2015, prin care am fost cu ActualdeCluj.ro:

 

TIFF

 

  • Părea o zi obişnuită de vineri, în ianuarie cu ger, când am ajuns pe platoul Sălii Sporturilor fără să bănuiesc ce avea să se întâmple. Sau ce putea să se întâmple. Puteam desigur să intuiesc, fiindcă ştim cu toţii, încă de la orele din liceu când ni se explica în complicate analize pe nuvelele lui Eliade („La Ţigănci”) un lucru cât se poate de simplu: sacrul se ascunde adesea în profan şi uneori coborând din tramvai (deci, uite, tot ceva legat de transportul în comun) într-o zi cu elemente care anunţă subtil neobişnuitul (canicula exagerată, deci, uite, tot ceva legat de vreme), poţi să intri în lumi paralele (tot ale tale). Dacă nu eşti atent (şi mai ales dacă EŞTI atent), şi cu Haruki Murakami poate să ţi se întâmple aşa ceva, dacă cobori din taxi în blocaj de trafic. Vezi/citeşte IQ84. Continuarea în…

De ce e posibil să trăim în Viitor. Fără să ştim

  • Pentru 2015 studenţii arhitecţi şi coordonatorii lor pregătesc de Zilele Arhitecturii o scenă plutitoate, din PET-uri, cu suprastructură pavilionară parametrică. Dar înainte de 2015 au mai fost 2013, 2011, 2009, 2007… Testând, în paşi mai mici sau mai mari, cum e cu bugetele, comunicarea şi organizarea, din doi în doi ani juniorii arhitecţi au experimentat scoaterea Arhitecturii în Oraş. S-a închis traficului auto câte o stradă, în vremuri când oraşul nu prea cunoştea pietonale, a apărut câte un pavilion parametric experimental, o „grădină” de cărţi pe Bulevardul Eroilor, verde-mobil în cartiere, expoziţii în decor de case părăginite şi arhitecţi străini care să vorbească publicului de la Cluj la Cinema.

Din laboratoarele „casei de păpuşi” în stradă: cum iese, din doi în doi ani, în oraş Arhitectura viitorilor arhitecţi

  • „Sunt momente în viaţă de mare îndoială”. Aşa a zis! Şi pentru că a zis-o atât de limpede şi frumos şi pentru că era nevoie de gândul ăsta, colţul de Opinie de azi e împrumutat parţial câtorva perechi de ghilimele. „E înfricoşător să mă gândesc că e gata cariera. M-am întrebat dacă nu e o risipă să dai premii unor oameni bătrâni. Dar apoi am realizat că bătrânii au foarte mare nevoie de premii. Sunt momente în viaţă de mare îndoială, de disperare, cand îţi pierzi respectul de sine, când crezi că nu ai realizat nimic. Şi apoi vezi toate aceste premii şi poate munca ta capătă un oarecare sens. Încerc să trec de depresii când filmele nu sunt bine primite sau când sunt respinse în festivaluri. Există mereu speranţă, există mereu un nou film”. Acesta a fost discursul de pe scena de final de TIFF 2014 a lui Krzysztof Zanussi, regizorul și producătorul care a primit premiul pentru întreaga carieră la ediţia de anul trecut a festivalului de film de la Cluj. Omul despre care directorul TIFF, Tudor Giurgiu, spunea că e unul dintre cei mai inteligenţi, cerebrali şi speciali oameni de film. Om cu filme în „portofoliu”. Om care a confirmat în Cinema. Om care a venit la Cluj tocmai ca să ridice un premiu. Şi, ridicând premiul, nu a zis nici că e genial, nici că a făcut multe filme, nici că va mai face multe filme, nici că a avut idei. Ci a spus că i-a fost frică. Că îi e frică. Şi acel teribil „Sunt momente în viaţă de mare îndoială, de disperare, cand îţi pierzi respectul de sine, când crezi că nu ai realizat nimic”. Când am auzit gândul ăsta, m-am oprit puţin, deşi eram acolo ca să scriu despre eveniment. Şi apoi nu am putut să îmi scot din cap fraza asta cu multe neliniști. Sinceră să fiu, nici nu am încercat. Mi-a plăcut prea mult, cu toată neliniștea ei sau poate tocmai de-asta. Şi mă întorc la ea (la frază) de fiecare dată când dau de câte un anti-Zanussi.

Un pic despre oamenii care nu se cred Dumnezei

 

  • O clădire monument istoric de secol XIX, din centrul Capitalei, reabilitată de proprietar și transformată în „Carusel” pentru cărți și povești, se redeschide mâine în București, ca librărie a lanțului Cărturești. În Cluj, deși reprezentanții lanțului de librării caută un spațiu stradal potrivit de câțiva ani, deocamdată există un singur Cărturești. La mall. În Sibiu, Massimo Dutti are magazin stradal la parterul unui hotel cu acces la arteră pietonală. La Pitești, Zara și-a deschis magazin într-o clădire istorică de două etaje construită în secolul XIX, pe bulevard pietonal. La Cluj, brandurile Inditex operează doar în mall-uri. Reprezentantul Cărturești și cel al companiei clujene care s-a ocupat de project management pentru mai multe unități ale retailerului spaniol Inditex (inclusiv în clădiri de centru istoric) explică pentru Actualdecluj.ro dacă Clujul mai este sau nu interesant pentru astfel de unități în centrul istoric.

FOTO. Centru comercial de Cluj. De ce nu avem un Cărturești-„Carusel” ca la București și nici un Zara ca la… Pitești?

 

  • Imaginați-vă: 200 de celule, fiecare cu formă unică, puse laolaltă şi care, împreună, formează un pavilion, după un concept născut din ideea unei „acoustic shell”. Și acum imaginați-vă: pavilionul din 200 de celule stă pe o scenă flotantă, creată din pet-uri – plutind pe o oglindă de apă într-un cartier clujean. Iar acum imaginați-vă: în pavilionul celor 200 de celule unice, plutind pe lac, se pune în scenă (și pe scenă) un spectacol cu muzică live, oglindit în apă. „Scena verde” a ajuns la o variantă finală de proiect, iar în săptămânile următoare echipa de lucru va trece de la machetă la construcţia în teren şi lansarea ei la apă. La propriu.

Foto. Scena de pe lac pentru evenimentele oraşului, în varianta finală. Cum s-a născut proiectul: un matematician rus, o girafă, o “scoică” şi Sena “construiesc” pavilionul

 

  • Duminică, la pas, prin Piața Muzeului. Printre crâșme și cafenele, la fiecare colț cineva încearcă să îți vândă un coșuleț de ghiocei, o lalea, un buchet de trandafiri, o zambilă, ceva. E normal, e 8 martie. Și dintr-o dată, printre pietonii (cu sau fără flori) de pe străzile cu piatră cubică (puține în Cluj) se strecoară și se înalță niște baloane uriașe de săpun, cu irizații de curcubeu. “E ca în Sibiu, la festival!”, îți vine un gând. Dar… de unde vin baloanele? Faci slalom printre oameni, pe urmele sferelor plutitoare. Și iată și sursa! E o statuie albă, care nu e chiar “statuie”, fiindcă se mișcă, lent și cu scop: face baloane uriașe de săpun. „E ca în Barcelona, pe Rambla!”, îți vine un alt gând.

Povestea “Crăiesei Zăpezii”, statuia vie care face baloane în Cluj și călătorește în Europa

 

  • De când m-am mutat din Mănăştur, cel mai mult îmi lipseşte parcul. Să îţi lipsească ceva, orice, când te muţi dintr-un mult hulit „cartier-dormitor-comunist” în zonă nouă de dezvoltare a oraşului deja spune mult despre zona nouă de dezvoltare. Dar asta e decizie asumată şi subiect de alte discuţii. Revenind: în Mănăştur, mergeam în parcul Universităţii de stat Babeş-Bolyai, parc închis cu gard, închis cu poartă şi accesibil cu taxă de intrare. Parţial revoltaţi, parţial amuzaţi, îl numeam „parcul lu’ Marga” (mare „moşier”!), plăteam taxa de 3 lei (era 3 lei pe atunci biletul cu acces la pista de alergare, împrejumuită cu alt gard, şi ceva mai ieftin dacă voiai să intri doar în parc) şi aveam parc. Verde privat, din păcate… Şi totuşi, măcar aveai o ofertă. E mai mult decât poţi să spui dacă locuieşti departe de „parcul lu’ Marga”, în oricare din noile „extensii urbane”: Bună Ziua, Borhanci, Câmpului, Europa, „Zorilor Sud”. Chiar dacă eşti profund dependent de urban, să vrei să stai un pic printre copaci, să alergi ori să plimbi un cărucior, un copil sau/şi un căţel e nevoie umană. Aşa că, din această perspectivă a cetăţeanului subiectiv şi privat de parc în proximitate, nu pot să nu susţin orice iniţiativă verde, fie ea şi într-o parte a oraşului în care nu am nici locuinţă, nici birou şi nici măcar prieteni de vizitat. Aşa că, de la început, zic şi eu: DA! pentru Parcul Est.

DA! pentru Parcul Est. Pasul 2: cum ?

 

  • O după-amiază frumoasă de week-end de primăvară (e și ziua Europei, 9 Mai), în drum spre Piața Unirii. “Salut! Ce faci?” / “Uite, merg puțin până în Făget (după o jumătate de zi petrecută la muncă). Tu ce faci?”. Eu… eu cred că merg în continuare spre Piața Unirii, unde câțiva tot se vor aduna să protesteze ca Făgetul să existe. Și când zic “Făget” mă gândesc și la celelalte “Făgeturi”, aflate sub amenințare imobiliară ori a tăierilor pentru export de lemn.

FOTO/VIDEO, Reportaj. Pădurea fie cu tine! Cum a fost ziua verde, cu proteste în Cluj

 

  • „Tovarăşe Wagner, de mâine preluaţi trandafirii!”. Când îţi zice asta Rudolf Palocsay, omul căreia o întreagă zonă din Cluj i-a păstrat numele, nu ai de ales: preiei trandafirii. Stefan Wagner, responsabil de roze la Staţiunea de Cercetări Horticole 36 de ani, a făcut asta şi ceva mai mult: a adăugat câteva zeci de specii noi în „atlasul” florilor. Crede că tot ce e frumos merită protejat, că autorităţile au eşuat în a sprijini cercetarea în domeniu, iar cea mai mare dezamăgire după o viaţă de muncă e de dată recentă: nu se găsesc moştenitori care să preia în administrare asociaţia care ar trebui să ducă mai departe (re)numele trandafirului. Despre acestea, despre muncă şi voluntariat, despre carieră şi despre piaţă, despre flori, parcuri şi oameni, Stefan Wagner povesteşte pentru Actualdecluj.ro între reviste, cărţi şi cu o ceaşcă alături. Toate au trandafiri (da, inclusiv ceaşca!)

Povestea cu flori a zilelor noastre, cu Stefan Wagner: inventatorul de trandafiri şi Amicii Rozelor care “dispar(e)”

 

  • „Ați observat că s-a cam dus vopseaua de pe cioară? Aveți spânzurători și-aveți destulă sfoară. Au început să iasă fantome de sub paturi”. Sună în palatul părăginit, părăsit și întunecat în starea lui din viața de zi cu zi ruptă de electricitate, dar luminat acum electric în fascicule-laser-instalații de concert. Sunt Robin and The Backstabbers, care își lansează la Cluj, în cadrul Festivalului Internațional de Film Transilvania, cel mai recent disc -Arhanghel’sk, a doua parte a viitoarei trilogii intitulate Bacovia Overdrive. Iar locul ales ca decor pentru muzica lor e imobilul monument istoric din centrul orașului, fostul hotel New York-Continental, aflat în paragină de ani de zile. Și da – nu numai de pe cioară s-a cam dus vopseaua, în fostul hotel cu somptuozitate de palat pereții sunt cojiți și mai ghicești doar urmele de culoare și auriu de altădată. Și da – e un loc unde te aștepți să iasă fantome de sub paturi, ca să se plimbe prin locurile pustii de la parterul clădirii care găzduia cândva cafeneaua New York a intelectualilor. Sigur, asta dacă ar mai exista paturi prin fostele camere de hotel de la etaje, de sub care să poată să mai iasă fantome. Dar nu mai există. Paturi nu mai există. Fantome s-ar putea să bântuie…

Foto/Video “Au început să iasă fantome de sub paturi” – Conti, deschis cu muzică pentru o noapte de TIFF

 

  • În ’98 ajungea ca turist de interrail în România şi venea în Transilvania ca să vadă castelul lui Dracula. 17 ani mai târziu, cineastul islandez Grímur Hákonarson e în Cluj, în capitala cu film a Transilvaniei, cu”Hrútar/ Rams” (Despre oameni şi oi)  în competiţia Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF). Asta după ce în urmă cu aproximativ două săptămâni regizorul era pe covorul roşu al festivalului de la Cannes, cu un premiu: Un Certain Regard, pentru acelaşi “Hrútar/ Rams”. Plasat în Islanda rurală, „Despre Oameni şi oi” prezintă povestea a doi fraţi care nu şi-au mai vorbit de 40 de ani şi care se regăsesc cu scopul de a salva ceea ce le este mai drag: oile. În vizită (de competiţie) în oraşul transilvănean cu festival de film, Grimur Hakonarson a povestit pentru Actualdecluj.ro despre filme islandeze şi româneşti, despre cum e să fii „premiant” şi despre ce planuri are de-acum încolo tânărul cineast.

Premiat la Cannes, în competiţie la TIFF-Cluj. Cineastul Grímur Hákonarson: sunt încă surprins că am câştigat la Cannes şi sunt curios să văd care sunt aici reacţiile

 

  • La film, în sala de cinema, povestea e pe ecran şi poate o preiei sau nu, poate o pricepi sau nu, poate îţi place sau nu. Dar după… ei bine, după film, oamenii care au făcut filmul vin în faţa ecranului să îţi povestească despre el. Sau cel puţin în 10 zile de festival se cam întâmplă asta, mai ales că cineaştii cu filme în competiţie au venit la Cluj să vadă cum sunt primite produsele lor. Deci la TIFF (e cam lung să zici “Festivalul Internaţional de Film Transilvania”) e cam aşa: film, oameni de film, concerte, petreceri, conferinţe, expoziţii, gale, laboratoare, proiecte şi campanii, lecţii, premii şi, inevitabil, multe multe lucruri pe care nu ai apucat să le vezi/ să le faci. Dar câte ceva prinzi, aşa că…

Vizită prin TIFF 2015, locul unde oamenii de film ies din ecran

 

  • „Aici e bine și e liniște, nu ai dușmani, ai timp să te gândești. Exersezi răbdarea”, ne zice, cu undița în mână, domnul Iosif. Iosif, dar „nu ca sfântul!”, precizează. Asta după ce omul de pe malul Someșului ne arată un peștișor care, se pare, îndeplinește dorințe. Sau cel puțin așa susține, înainte să îi dea drumul înapoi în apă, pescarul de pe Someș despre creatura care are, într-adevăr, niște solzi aurii. Mai aflăm despre iubirea pentru prima soție, care și ea a fost adusă în plimbare pe malul apei, în vremuri când aici creșteau trandafiri (în ’79), aflăm despre divorțul de acum 17 ani, despre copil, despre cum fostul funcționar s-a apucat, la aproape 60 de ani, de Facultatea de Drept, aflăm povestea unui cățeluș șchiop și alte povești cu pești. Pentru că, în weekend, pe malul Someșului s-a adunat lume și desigur că domnul Iosif nu a avut de mult atâția interlocutori dispuși să îl asculte, cum suntem noi adunați acum, la apă, pentru weekendul cu Someș Delivery.

FOTO/VIDEO Ne-am apropiat de “Fantoma” care traversează orașul. Ce rămâne după Someș Delivery

 

  • E neamţ şi locuieşte la Cluj, unde a fondat o companie cu produse de IT (Skobbler, specializată în domeniul navigării), vândută în 2014 pentru multe milioane de euro. Deocamdată a rămas în managementul firmei şi se uită activ pe piaţa locală, în căutare de idei şi antreprenori în care să mai investească. Între o zi de lucru la Cluj şi o vizită în Silicon Valley (unde pleacă periodic), vegheaţi de ceasul Apple care monitorizează şi ritmul cardiac şi, dintr-o altă încăpere, de peştişorul portocaliu din acvariu (mascota Telenav), luăm, la rând, temele IT cu Philipp Kandal, de la Telenav: despre industria VIP a Clujului, despre Silicon Valley şi talentaţii şi ceva mai ieftinii programatori români, despre maşina viitorului şi viitorul IT-ului, despre outsourcing şi antreprenoriat. Plus: dacă unii se grăbesc să pună etichete cu “Silicon Valley” pe Cluj, cei din industrie sunt mult mai realişti: marketingul de Cluj merge încă pe ideea că suntem… ieftini. Nu creativi.

Viitorul “made in Cluj”: “Trăim într-o generaţie uimitoare, avem şansa să rezolvăm toate marile probleme ale umanităţii” – Philipp Kandal, antreprenor german, cu afacere de Cluj vândută internaţional, manager şi business angel

 

  • La 28 de ani, Cătălin Olteanu era unul dintre oamenii cheie într-o tranzacție pe piața de software, unde la masa negocierilor cumpărătorul era Microsoft. Aşa că, după acest episod, la nici 30 de ani, tânărul bucureştean are momentul cu “mi-am dat seama că nu mai trebuie să lucrez. Lucrez pentru că vreau să fac asta”. A plecat la Microsoft, a plecat de la Microsoft, acum e șeful UMT 360 și membru al boardului unui grup cu “aripa” de dezvoltare software la Cluj. Omul de business și IT locuiește acum în Seattle, cu familia, vede de pe geamul de acasă campusul Microsoft și, din când în când, zboară spre România și spre Cluj. Nu e Silicon Valley, dar e convenabil: UMT Software are, la etajul 5 al unei clădiri de birouri din Cluj, sediu pentru 70 de angajați. Și, într-o astfel de vizită de business, Cătălin Olteanu stă la o poveste și cu Actualdecluj.ro: despre viața de după Microsoft, America și România, IT, outsourcing și antreprenoriat, despre piaţa din Cluj şi locul ei în lumea mare a IT-ului. Ce e sigur: după o tranzacție către o corporație gigant, 4 ani la Microsoft și o așezare în SUA, “business” se pronunță cu accent american, nu în varianta aproape autohtonizată. Iar cana de cafea e brand-uită. “Cătălin”.

Popas, cu afaceri, la Cluj, din patria lui Bill Gates: “O regiune care se focusează aproape exclusiv pe outsourcing nu poate fi comparată cu Silicon Valley”.

 

  • Regele Matei scrutează hotărât Piața Unirii, negru pe calul său la fel de negru, cu fundal de Catedrală. A văzut multe regele, inclusiv filme de TIFF și târguri de înghețată, dar de data asta are o cu totul altă perspectivă: de sală de muzeu, fiindcă e imortalizat, cu cer albastru și, pe alocuri, argintiu, într-un tablou pictat de un elvețian. Tabloul face parte din colecția privată a unui clujean și e zilele acestea expus la Muzeul de Artă, iar elvețianul e Albert Weber. Artistul are soție din capitala transilvăneană și, din muzeul monument istoric îmbătrânit și în descompunere, ne compară Clujul cu Budapesta ori Viena. Tabloul și artistul sunt la Muzeul de Artă din palatul Banffy cu scop: expoziția de pictură sub tema „Legende” a fost vernisată ieri și stă deschisă pentru amatorii de culori, paralele și povești până în 19 iulie. Dacă îl întrebi de vreo strategie, asociere și plan, artistul elvețian are, desigur, o explicație de dat, dar preferă să îți spună ceea ce știi deja: pictorul îți oferă perspectiva lui și, de-acolo, ce vezi ține de tine. Ori de cei cu care împarți tabloul. Așa că, poftiți în galerie…

Cum se vede Clujul din Zurich. Versiunea cu legende a unui pictor elvețian

 

  • „Miţă, ai câştigat un bilet la băi, pe partea cealaltă!”, îi zice tânărul jucător de fotbal de stradă amicului care are misiunea de a recupera balonul rotund trimis şi rătăcit prin vegetaţie. Să câştigi un bilet la băi nu pare să fie tocmai cea mai fericită premiere, ci sună mai degrabă a pedeapsă. Tânăra generaţie care a pierdut, temporar, mingea, joacă  fotbal în stradă, în Someşeni (cine zice că în ziua de azi copiii stau numai în faţa calculatoarelor?). Iar strada nu e una oarecare: e capăt de drum, sfârşit de zonă rezidenţială şi început de sălbăticie, suntem pe drumul care duce la ruina fostelor băi Someşeni. Vă invităm, aşadar, la un tur virtual spre locul unde nu ne retragem din faţa caniculei nici în 2015.

FOTO/VIDEO. Cum arată ruina Băilor Someșeni. Proprietarii: “Nu vin banii, toți investesc în blocuri”

 

  • Uneori, atunci când e bine făcut, dansul poate să îți spună povești. Invers – să spui povești despre dans – poate că pare mai puțin posibil. Dar pentru o balerină e altfel. Așa că Actualdecluj.ro a invitat-o la o poveste pe Simona Noja, balerină și dascăl de balerine. Simona Noja e fostă prim-balerină a Operei de Stat din Viena, în prezent director executiv al Şcolii de balet din cadrul aceleiaşi Opere și primul ambasador al Clujului în competiţia pentru titlul de Capitală Culturală Europeană. Deși e plecată în Austria, legătura cu orașul transilvănean e vie și întreținută: se fac ore de balet la Studiourile care îi poartă numele, ea însăși face lecții aici, colaborează cu Liceul de Coregrafie de la Cluj și cu Opera Română.

Simona Noja, balerină și ambasadoare pentru Cluj Capitală Culturală: “Trebuie lăsate la o parte orgoliile instituţionale, etnice, religioase, orgoliile artistice şi să ne strângem forţele”

 

  • Robbie

De ce a meritat să facem drumul Cluj – Bucureşti pentru Robbie. Însetaţi sau nu

 

  • Luni dimineață, plimbare în Parcul Central, recent eliberat de viața festivalieră de patru zile cu muzică de clubbing. Îți amintești încă de lasere, artificii, bași, de Van Buuren, AVICII și Guetta, când, pe aleea dinspre Facultatea de Chimie, îți dai seama că probabil undeva pe drum se poate să fi trecut printr-un tunel al timpului: mașini de epocă stau aliniate pe străduță și printre ele se plimbă pălării, domni în costume și doamne cu taioare. Și nu e singura ciudățenie: pe clădirea roz a Facultății de Chimie stă arborat drapel străin. Unde suntem? Santiago de Chile, 1954. „Stop!” Doamnele și domnii în costume își verifică smartphone-urile, pe iarbă, printre copaci în Parcul Central mișună echipe de lucru, într-o plasă stau pălării de recuzită, se citesc scenarii și sunt instalate echipamente de filmat. În Cluj se filmează.

FOTO Cum am ajuns în Chile plimbându-ne prin Cluj. În oraș se filmează!

 

  • Fereastra care leagă interiorul părăsit al palatului de lumea care pare să îl fi uitat e încadrată de lemn scorojit (slavă Domnului că nu a apărut totuşi un termopan!). Geamul nu a rezistat intact anilor de abandon – e spart, dar câteva bucăţi de sticlă care pot încă să mai taie se ţin cu încăpăţănare de rama bătrână. Ca să fii sigur că e mai bine să stai departe, s-a pus şi o bandă cu linii diagonale roşii-albe, din acelea care închid accesul spre ceva. Şi prin fereastră, vizitatorul rătăcit din palatul-ruină vede un mesaj din curtea interioară: “Vă mai aştept”. Aşa că te simţi vinovat că ai lăsat să treacă atâta timp de când nu ai venit să laşi un salut fostului palat abandonat, monument istoric în paragină la Km 0 al oraşului. S-a redeschis frumosul ruinat Conti! Cu accent maghiar şi holuri de bântuit.

FOTO Pofitiţi (încă o dată) în Palatul ruină al Culturii! Cum arată clădirea-monument istoric populată de creaturi fantastice

 

  • Vine și cel care e probabil următorul economist român care ar putea lua Nobelul”. Așa ți se anunță – exagerat, ar spune unii (inclusiv el însuși) – prezența lui Florin Bîlbîie la o conferință de vară de la Cluj, care îi reunește pe economiștii români care lucrează acum în mediul universitar din afara țării. Florin Bîlbîie e cercetător în macroeconomie și predă la Sorbona, în Franța. A absolvit ASE-ul românesc, are trei masterate (la București, Oxford și Warwick), iar la capitolul „previous work experience” din CV apar nume ca Oxford University, London School of Economics sau HEC Paris Business School, ParisTech. La Cluj a vorbit într-o sală în care s-au adunat să îl asculte, printre alții, Lawrence Christiano (Northwestern University), compatriotul Cosmin Iluț (Duke University) sau fostul ministru de Finanțe Daniel Dăianu. Un episod cu economistul, prins într-un moment din Conferinţa Anuală a A Economiştilor Români din mediul Acadamic din Străinătate: Într-o pauză de grafice, invitatul de conferință vine înspre masă cu o farfurie de pepene (roșu). Cum momentele de dezechilibre nu se întâmplă doar în economie, în sala de mese a facultății de științe economice are loc un mic accident: farfuria cade și pepenele se împrăștie pe suprafața lucioasă a podelei. “Autorul” dispare câteva secunde, se întoarce cu ceva trebuitor și începe să curețe. Moment în care sar rapid vreo două voci. Pe model “vai, dom’ profesor! Cum să strângeți dvs?”. Pentru că cel care s-a apucat să facă un pic de curat după incident e Florin Bîlbîie, profesor de Sorbona, keynote speaker în conferința de la Cluj. Dar profesorul de Sorbona are un principiu pe care nu se ascunde să îl împărtășească și cu noi: “I clean up my own mess” (Strâng singur după mine). Și în România lui “vai, dom’ profesor!”, Actualdecluj.ro stă un pic de vorbă despre economie, criză, cercetarea locală și pariuri de Nobel cu tânărul român care cercetează la Sorbona (e profesor la Paris School of Economics și Université Paris 1 Panthéon-Sorbonne):

Florin Bîlbîie, economist român, profesor la Sorbona – despre cercetarea din domeniu în România, criză și pariuri de Nobel

 

 

  • Kasem, proaspăt absolvent de Arhitectură la Damasc, era încă în 2014, cu sora lui (cu studii de IT), în capitala încercatei lor țări. Cu întreruperi de bombardamente și școli mutate reușise în final să își îndeplinească marea țintă: terminase facultatea. Obținuse chiar cel mai bun punctaj din promoția sa pentru proiectul final. Probabil deloc întâmplător, proiectul era unul de conectare a lumilor: un aeroport internațional. Ceea ce, în condiții obișnuite, ar fi fost prilej de sărbătoare, s-a marcat însă pe fugă: o prezentare rapidă de proiect, o convorbire telefonică cu părinții. Atât! La puţin timp după acest moment, în septembrie 2014, Kasem era încă în Damasc și căuta, alături de sora lui, un restaurant. Au intrat în unul găsit în cale, li s-a părut că mâncarea nu arată prea bine, că ceva din bucătărie nu e cum trebuie; au ezitat, s-au pus de acord, au ieșit. Renunţând la această primă opţiune, cei doi au intrat în alt restaurant, unul vecin, aflat la câțiva pași depărtare. Cinci minute mai târziu, pe restaurantul care fusese prima lor opțiune a căzut o bombă, lăsând în urmă câteva cadavre. „M-am uitat la sora mea şi am zis: ce căutăm noi aici? Hai să fugim din oraș!”, a fost primul gând al lui Kasem, în praf cu iz de sfârșit. „Am zis: stai, că mai pică una! Tot timpul e aşa. Cade o bombă, se adună oamenii şi mai pică una tot acolo. Aşa se face! Şi chiar aşa a fost: a mai căzut una. Eu am mâncat în continuare, am terminat masa, am cerut o cafea. Sora mea plângea. A mai picat încă o bombă. După o jumătate de oră am ieșit și noi. Am zis: mâine dimineaţă ieşim din țară”.

Episoade de război. Kasem Sleman, tânăr arhitect sirian în Cluj: “Acolo, te temi să nu te răpească, să nu te tortureze, să nu îţi fure organe. De ce au început civilii să fugă? Pentru că nu aveai ce să faci altceva!”

 

 

  • Scenă de teatru. Loc de desfăşurare: malul Someşului, Cluj-Napoca. Personaje: omuleţii cei mici, Marile Pătrate Gri.

De ce se rade verdele de pe malul Someşului? Pentru că nu contăm…

 

  • Cu un palton de un “verde-vânător”, silueta nobiliară se îndepărtează de castelul părăginit, trecând prin larma festivalieră. Te gândești că, uneori, “sângele albastru” impune atitudine, neostentativ. Domnul cărunt, cu o ținută ce îți amintește de eticheta vechilor familii nobiliare, pășește hotărât, dar fără grabă, cu mâinile strânse la spate. E mersul unui proprietar de castel. Și nu întâmplător: domnul cărunt în palton “verdevânător” e fostul proprietar al castelului din Gilău, istoricul Barcsay Tamás. Mai precis, după cum spune actualul proprietar (care e om de afaceri fără blazon în albumul de familie): “domnul Barcsay e ultimul aristocrat care a deţinut castelul”.

Ultimul aristocrat de la cel mai mare castel privat din Transilvania: “Când am recuperat proprietatea, am zis: Dumnezeule, părinţii mei locuiau aici!”

 

  • Clujul s-a mobilizat greu. Miercuri. În Bucureşti erau 15.000 de oameni în stradă. De marţi. Dar Clujul s-a mobilizat. „Ghinion, ghinion, Clujul s-a trezit din somn!” Şi totuşi… nu am fost chiar foarte mulţi pe traseul de protest, nu am fost la nivelul mişcărilor (coordonate sau nu) din capitală şi parcă nu ne-am adunat atâţia ca la alte proteste de noiembrie. Clujul are nevoie de lideri. Când îi are, aceştia sunt chestionaţi şi chestionabili.

FOTO/VIDEO Generaţia Facebook a scos hashtagul Colectiv în stradă. Cu ce am rămas după protestul de miercuri

 

 

  • „Vino puţin!” Şi face semn spre ieşire, din pragul unei uşi a Teatrului Naţional, unde tocmai se acordaseră premii pentru arhitectura de Transilvania. Despre oraş se vorbeşte cel mai bine în oraş, consideră Hakon Iversen, unul dintre specialiştii străini chemaţi să jurizeze lucrările din cadrul Bienalei de Arhitectură Transilvania 2015. Aşa că, după o scurtă discuţie indoor, arhitectul norvegian (care are în derulare un proiect şi la Cluj, la Muzeul Etnografic) răspunde pentru Actual de Cluj la câteva întrebări despre proiecte, şcoală, urbanism arhitectură şi oraş, chiar de pe treptele oraşului.

Vedere din Norvegia, pentru Cluj. Hakon Iversen, specialist în arhitectură, urbanism şi membru de juriu: “Nu există un “miez” al oraşului, o inimă în jurul căreia să se adune activităţile. E o lipsă de locuri de întâlnire. Şi sunt prea multe maşini”

 

  • Nouă nume. Atâtea are Clujul între cele mai importante companii din domeniul proiectării, la nivel național, ținând cont de un indicator: cifra de afaceri realizată din activități de proiectare în anul anterior – 2014.

Top: Cei mai puternici proiectanți, în cifre. Cum stă Clujul pe harta națională.

 

 

  • Porţelanul desenat în culorile Parisului al cănii e cald de la cafeaua proaspătă pe care o adăposteşte. Deasupra, lichidul liniştitor al dimineţii e închis perfect de un norişor (laptele transformat precis în spumă cu ajutorul espressorului italian). Dincolo de fereastră, stă învăluit într-o ceaţă numai bună de pus poze pe Facebook “sătucul de munte italian” în care (zice cineva că) se transformă uneori o anumită extensie imobiliară a Clujului dintre dealuri. Cana pariziană (făcută în Austria), cafeaua din espressorul Italian, peisajul cu trimiteri externe (italiene şi ele), alături de bradul eco (produs probabil în China) completează internaţional un ajun de Crăciun cu drum spre aeroport. Fiindcă – nu-i aşa? – Crăciunul e mereu şi despre reuniuni şi aşteptări. “Ştii că mereu dacă la Cluj se face puţină ceaţă, aeroportul nu face faţă şi avioanele pleacă la Târgu Mureş”, arunc, în conversaţie de cafea, fără să cred cu adevărat că astfel de lucruri li se pot întâmpla vreodată avioanelor care mă afecteză pe mine.

Reportaj de sezon. Cum arată Ajunul Crăciunului în aeroport, la Cluj

La Mulţi Ani!🙂

Anul 1. Actual :)

Au fost multe cifre şi şantiere, şedinţe de urbanism şi ieşiri prin cele mai obişnuite şi neobişnuite locuri din oraş. Şi ieşiri în afară şi comparaţii şi paralele şi cafele. Uite, apare şi câte o rimă! A fost şi rutină şi plictiseală uneori, dar, de fiecare dată apare câte un om frumos care te scoate de acolo. Sau mai mulţi. Ce vreau de fapt să zic?

15 aprilie, 2014, primele apariţii pe Actualdecluj.ro🙂

Un loc important, cu (tot felul de) intersecţii:

Locul unde milionarii și politicienii își ridică turnurile laolaltă

O mirare personală şi nişte paralele

Când Arta (nu) întâlnește milioanele

 

Şi prima „Opinie” pe Actualdecluj.ro🙂 Şi încă mi se pare că vorbim de fantome…

Cele câteva “?” în fața mega-proiectului Cluj Innovation City

Apoi au urmat altele şi altele, câteva ieşiri, vizite şi poveşti. Bonus: câte un şantier (neaşteptat), pe tocuri🙂

santier pe tocuri

Am ales câteva, o mică listă, ca să văd cum a trecut, pentru mine, primul an Actual. Deci… cam aşa:

 

Foto Radu Pădurean

Foto Radu Pădurean

 

Întâlnire cu un (fost) bancher, aproape (fost) clujean:

INTERVIU: Robert Rekkers, din bancă la ferme: între trecutul BT și prezentul “verde”

 

Nişte iniţiative faine de tot şi locuri transformate:

FOTO/VIDEO Episodul 2 din Scena Gării: cum sună franceza printre maci şi trenuri

 

Arhitecţii lor, în vizită la noi:

Despre clădirile viitorului, viitorul orașelor și arhitectura „arogantă”, cu Carlos Luna, arhitectul de la Zaha Hadid care a venit să vadă Clujul

 

Carneţelul!!🙂

Dialog cu arhitectul-aviator care a venit să le povestească proiectanţilor clujeni despre criterii şi proiecte. Plus un carnet de schiţe

interviu Avery

 

Special loc!

Foto/Video. Depozitul de Filme, continuarea. Cum reînvie unul dintre locurile care au crescut „Clujul cinefil”

 

Şantierul cu „domnişoara e foarte curajoasă!”😀

FOTO/VIDEO Cum arată de pe schele șantierul-mamut al Catedralei din Cipariu, despre care „doar Dumnezeu știe” când va fi gata

 

Foto Dan Bodea

Foto Dan Bodea

 

Vizită în una dintre cele mai dragi (şi ruinate) clădiri ale Clujului:

FOTO/VIDEO Surprizele din palatul-ruină. Cum arată interiorul fostului hotel New York/ Continental

 

Revenim la o temă de-a noastră:

Urbanism de bun simț? Voi ce ziceți?

 

Schimbăm un pic registrul:

Reportaj de pe margine. Cum a fost la concertul Billy Idol prin Piaţa „interzisă”

 

Şi aici aproape am inventat o formulă😀

Regulă pentru panglicăriile de milioane. O propunere

 

Cel mai drag eveniment al oraşului: o bucată de TIFF

O noapte în TIFF: seara în care am aflat cum s-a îndrăgostit John Malkovich. Plus un prosecco în pahar de plastic, la cinema sub cer

 

TIFF

 

Şi aici am alunecat, pentru câteva ore, în altă lume

REPORTAJ (FOTO/VIDEO) Cum a supraviețuit în criza imobiliară fosta fabrică Flacăra: ruina trăiește cu artiști și meșteri în chirie

 

Chiar aşa🙂

Cum mi-am petrecut cea mai europeană zi din an

 

Şi, câteodată, scrii şi de ziua ta. De fapt, aproape de fiecare dată🙂 Un 17 mai un pic mai altfel: (Aici am pus BOLD şi mai şi scriu că am pus BOLD)

Ce faci seara în palate: vals între ruine, ştrudel la expoziţie şi cultură gratis de Noaptea Muzeelor (Foto/Video)

 

Nu puteam să fac o listă fără o vizită (semi-importantă) de parc industrial

GALERIE FOTO:Cum a fost Ziua Bosch la Jucu

 

Şi din nou din oraş, prin oraş

(Nu?) călcați iarba!

 

VERDE!

DA! pentru Parcul Est. Pasul 2: cum ?

 

Minus, minus, minus

Clujul improvizațiilor: “centru economic” cu târguri la mall-uri, în hoteluri, în complexul sportiv şi la “îmbătrânitul” Expo

 

Şi poveşti…

Povestea “Crăiesei Zăpezii”, statuia vie care face baloane în Cluj și călătorește în Europa

 

Şi realităţi şi comparaţii…

FOTO. Centru comercial de Cluj. De ce nu avem un Cărturești-„Carusel” ca la București și nici un Zara ca la… Pitești?

 

Iar ne oprim:

Un pic despre oamenii care nu se cred Dumnezei

 

La noi, la ei, la noi, la ei. Poze din Roma🙂

Curăţăm un pic Oraşul? (text pentru care a fost chemat în ajutor Karl Lagerfeld)

 

Submarinul! Despre asta chiar că vă recomand să citiţi🙂

Reportaj FOTO/VIDEO Poveste cu un submarin. E galben, adevărat şi locuieşte într-o curte din Cluj

 

Oraşul traversat de râu. (Ne) cam ignorăm…

CAMPANIE ACTUALDECLUJ.RO AȘTEPTĂM ADEVĂRATUL URBANISM DE BUN SIMȚ. Ce șanse mai are Clujul să fie „prietenos” cu Someșul

 

Seria de „lecţia diasporei” şi cozile de la care a cam început totul în alegerile din toamnă:

LECȚIA DIASPOREI Clujean la coadă în Montreal: “Votez ca să pot ține capul sus când mă întreabă lumea aici cine conduce țara”

 

Aici e… ceva mai altfel… un fel de improvizaţie😀

FOTO/VIDEO. Scrisori dintr-o seară „nordică” la Cluj. Cum a fost la spectacolul Revelaţiilor lui Bogdan Ota

 

Au fost şi vizite de şantier, cu dialoguri paralele cu Regele Asfaltului

Început de text de pe şantierul Autostrăzii Transilvania: „Cu câteva săptămâni înainte ca poporul să ia ștampila și să își aleagă președinte, prezidențiabilul premier iese în spațiul public mizând pe speranțele cetățenilor în două dintre entitățile în care românii trebuie să creadă fără să le vadă: Dumnezeu și autostrăzile. În așteptarea de înalți oaspeți, șantierul de pe o bucățică de 8,7 km de Autostradă (tronsonul Gilău-Nădășel) e populat la început de week-end de utilaje și muncitori și duduie cum duduia cândva economia în viziunea unui alt premier. De vineri cetățenilor votanți de noiembrie li se oferă o speranță în plus că vor ajunge cândva, pe autostradă, spre Vest: șantierul a fost sfințit de însuși mitropolitul Andrei Andreicuț, de față cu premierul Ponta și alături de „regele” asfaltului Umbrărescu. Dacă nici așa nu vom avea autostrăzi atunci cum?”

 

Un moment.

Despre votul spre Casă

Am fost şi la proteste apoi, cu valul de oameni…

 

Şi oameni şi câteva poveşti şi, uneori, muzică şi, uneori, desene

 

hat

Noi (şi fotograf avem):

6

 

Când Arta (nu) întâlnește milioanele

 

inghesuiala

Când o invitație ți se aduce până la ușa apartamentului de către un curier care poartă cască de motocicletă/scuter, e destul de clar că evenimentul din plic merită atenție.

Nicolae Maniu – Jubileu, Vernisajul expoziției. Muzeul de Artă Cluj-Napoca.

Pentru cei care poate au auzit mai mult de Adrian Ghenie în ultima perioadă, Nicolae Maniu este, se scrie, unul dintre cei mai bine cotați pictori români contemporani. Iar expoziția de la Cluj a fost posibilă nu fiindcă ar fi orașul vreun hub artistic ori fiindcă ar avea o efervescentă piață de artă, ci fiindcă evenimentul a fost pregătit de două familii de milionari cu afaceri în energie. Și fiindcă pictorul a plecat de aici.

Cu statutul fragil, între planuri de reabilitare și procese de retrocedare, casa muzeului, Palatul Banffy, e deocamdată gazdă. Parchetul scârțâie nesigur, încăperile nu fac câtuși de puțin față mulțimii de invitați de pe lista Jubileului de vineri seara, nu găsești nicăieri un locșor în care să scapi de înghesuială și să respiri în voie, iar când se ajunge la partea cu vorbe a evenimentului (prezentări și discursuri) sistemul de sonorizare cedează periodic și constați că microfonul e degeaba. Nu vin hoarde de iubitori de artă să calce muzeele, dar e destul de clar în acest context că dacă cumva, printr-o minune (ori o succesiune de minuni), s-ar întâmpla așa ceva, infrastructua nu e pregătită câtuși de puțin să îi primească. O pălărie sofisticată a cuiva ce pare să aibă nostalgii după o british royal wedding nu trece neobservată, apare câte o buclă care saltă perfect, o batistă de buzunar lângă rever, o pereche de tocuri greu de stăpânit, o ținută de eveniment de duminică, un costum burgunde. Un personaj consultă expert catalogul și emite o frază care nu spune nimic, se împart zâmbete condescendente, politicoase sau prietenoase și toată lumea se salută cu toată lumea. Clujul nu e mare până la urmă, iar mulți dintre invitați sunt prieteni ai organizatorilor-milionari, deci unele cercuri se intersectează, aproape ca într-un logo de Olimpiadă. Sunt mulți milionari vineri seară la Muzeul de Artă. Mulți dintre ei colecționează tablouri, din câte se zice. Se pare că după un anumit număr de milioane, un om de afaceri cu statut respectabil devine colecționar. Nu știu cât din acestă activitate e investiție, cât e muncă la construiea unui statut și cât interes real ori dragoste de artă (cred că până la urmă tot milionarii se pricep mai bine la procente), dar pot să zic că mi-a plăcut tare mult o exprimare de demult a unui membru de Top 300. Cândva, acum ceva ani, la un eveniment art-related, un milionar din oraș mi-a zis-o ca răspuns la o remarcă probabil destul de puerilă de-a mea (eram tare mică acum câțiva ani:P). Nu îmi amintesc ce am zis eu, deci probabil nu am zis ceva memorabil😀 Nu știu dacă a fost doar falsă modestie, dar omul a spus pur și simplu natural și lipsit de emfază, fără să invoce vreun arbore genealogic cu rădăcini aristocrate sau păreri experte moștenite din moși-strămoși: “Suntem colecționari de primă generație”.

Muzeul de Artă, aprilie 2014, vernisaj Nicolae Maniu.

Un cor cântă cu “mulți ani” Jubileul și încep discursurile. Președintele Consiliului Județean Horea Uioreanu pare la un concurs cu “de câte ori poți să spui JUDEȚUL Cluj într-o frază?”, povestește despre liniștea pe care i-o induce în birou un tablou al lui Maniu și îi anunță pictorului viitoarea cetățenie de onoare pe care i-o pregătește instituția. Primarul Emil Boc nu mai trebuie să zică “județul” în discurs, ci să introducă municipiul Cluj-Napoca, doritor de titlu „Capitală Culturală Europeană” pentru 2021. Dacă Uioreanu are pregătit titlul de “cetățean de onoare” al județului Cluj pentru artist, Boc poate mai mult: îi propune funcția simbolică de ambasador al Capitalei Culturale pentru municipiul Cluj-Napoca. Vorbesc mult cei doi, vorbește mult fiecare, trebuie să mai vorbească și vicepreședintele CJ și alți reprezentanți de instituții, așa încât atunci când îi vine rândul pictorului, frazele lui scurte te surprind inevitabil. Am avut dintotdeauna emoții în fața artiștilor. Din respect pentru cei care creează, pentru cei care au un talent, pentru cei capabili să simtă profund și să transmită emoții. Așa că în cazul lor pot înțelege chiar și anumite doze de vanitate, orgoliu sau oarecare aroganță. Dar stau vineri seara, strivită în mulțimea de jubileu, și mă întreb cum și de ce “oamenii de stat” vorbesc atât de mult și pictorul pentru care teoretic ne-am adunat toți aici e atât de simplu. Poate pentru că el are ceva de arătat pe pereți, iar ceilalți… ei bine, ceilalți nu prea au. Nu înțeleg, dar nu înțeleg chiar deloc de unde le vin mândria, mulțumirea de sine și bucuria de a vorbi. Mult. Fiindcă ei în calitate de administratori nu au construit nici măcar infrastructura de expus artă, darmite artă. Singura tentativă care ar merita menționată e, poate, plănuirea Centrului Cultural Transilvania. Dar acesta nu a trecut încă de stadiul de intenție, iar pentru conturarea proiectului am asistat doar la un concurs pseudo-internațional.

“Ce boring”, zice în sfârșit cineva, și replica sinceră e ca o briză în înghesuiala de pedanterie și păreri fals experte.

Și ceea ce se întâmplă aici îmi imprimă o stare de disconfort în raport cu ideea pe care o am despre felul în care ar trebui să arate lumea asta. Poate țintesc prea sus, compar eronat și am o imagine idealizată și fals construită, dar ea (imaginea) are totuși niște surse de inspirație. Nu știu dacă e o perioadă de vârf a pieței de artă sau pur și simplu abia acum am început eu să observ articolele despre zona asta a vieții și a lumii, dar mi se pare că peste tot apar povești despre Christie’s, Sotheby’s, colecționari care licitează zeci de milioane de dolari/euro, curatori, galerii private din Manhattan sau din centrul Parisului, familii de șeici, moguli, industriași și finanțiști europeni care cumpără artă, despre centre culturale și muzee spectaculoase pentru care se organizează concursuri unde se bat arhitecți de Pritzker. E atât de mare, strălucitoare și complexă lumea asta, încât ar fi ridicol să încerci o compariție cu un oraș din provincie din România. Dar nu e mai puțin adevărat că poți face lucruri civilizat, frumos și profesionist oriunde. Iar artiști români care au pătruns în lumea asta mare, strălucitoare și complexă chiar există. Așa că mi se pare că e mare păcat să ai omul și arta și să nu faci ceva foarte bun cu ele. Aici, la Cluj, dacă apare o mică galerie de artă în zona centrală (zonă scumpă și parțial goală) a orașului, e aproape inevitabil ca ea să se închidă într-un anume interval de timp din rațiuni financiare. Așa că e cu atât mai trist să constați că și atunci când pot să se întâmple lucruri nu prea e loc pentru ele. Deci, mai zic o dată: e mare păcat să ai omul și arta și să nu faci ceva bun cu ele.

(Paranteză de explicație, cu Nicolae Maniu, citat de Clujulcultural.ro: “Inclusiv aici, la Muzeul de Artă, am cinci lucrări care stau în depozite şi nu pot fi expuse, pentru că nu e spaţiu. Patru le-am donat eu”. Despre piaţa de artă: „Nu există aşa ceva decît la nivel de Bucureşti şi excepţii la Cluj”).

Nu zic că aș vrea un Guggenheim la Cluj. Bine, aș vrea un Guggenheim la Cluj, dar sunt perfect conștientă de cât de departe e suspendat un astfel de orizont. Mi se pare că ar fi extraordinar să locuiești într-un oraș unde Guggenheim ar vrea un satelit (nu pentru numele ăsta cu multe “g”-uri, ci pentru ce reprezintă o astfel de selecție). Dar adevărul este că nu suntem un oraș de Guggenheim. New York, Bilbao, Abu Dhabi, Helsinki (in the pipeline) sunt toate foarte foarte departe. Dar să construim niște infrastructură civilizată pentru evenimente bune chiar nu se poate? Un palat cu istorie e fără îndoială un spațiu minunat. Dar clădirile, la fel ca noi, trăiesc și îmbătrânesc. Așa că (retrocedate sau nu, aflate în proprietate publică sau privată) trebuie respectate, îngrijinite și restaurate, iar atunci când le oferi funcții noi poate ar trebui să te asiguri că ai și intrumentele necesare pentru a îndeplini noile sarcini. Mă tem numai că Guggenheim-ul e mai aproape (chiar și cel din NY) decât orizontul care să alinieze în România de Nord-Vest un palat restaurat și transformat (adecvat) în clădire de artă și un edificiu nou cu funcțiuni de cultură, la scara locului, realizat după un concurs real și profesionist. Dar niște locuri cu spații și lumini adecvate, niște evenimente ceva mai “fresh”, fără discursuri politice sau altele pedante și încremenite în timp? Se poate? Iar dacă milioanele publice sunt prea puține, iar cele europene prea departe, poate că milioanele ajunse în bugete private sunt la fel de pliabile pe investiții în instituții/infrastructură de artă ca în obiecte de artă. Sau rămâne să așteptăm un șeic de Emirate sau o fundație întemeiată de moguli europeni.

Despre picturile lui Nicolae Maniu nu pot să vă scriu. Trec aici o impresie doar, ca să vă invit să testați efectele artei, dacă aveți prilejul (între 11 aprilie și 25 mai, la Muzeul de Artă). Sunt multe straturi, oglinzi și pachete de deschis în tablourile vii de pe pereți, mi se pare mie, și nu e nimic liniștitor aici (asta dacă aș fi vrut fie și pentru o secundă să îmi însușesc impresiile despre artă ale președintelui CJ); dar mă gândesc că pe principiul „the beauty is in the eye of the beholder” poate era nevoie să am eu o zi liniștită și o stare calmă pentru a simți altfel imaginile.

 

 

 

Cel mai bun vin pe care nu l-am băut niciodată

relicva buna

Povestea asta începe cu o mașină de spălat. Sunt convinsă, desigur, că o mașină de spălat poate pune în mișcare un șir de întâmplări bune, nu doar un vârtej de rufe în spatele unui hublou transparent (uite, la asta nu m-am gândit niciodată: cât de mult seamănă o mașină de spălat cu un submarin ori cu un avion!).

Așadar, într-o după-amiază de primăvară spre vară (transparentă ca un hublou), o mașină de spălat urma să fie livrată într-un apartament încă nelocuit dintr-un bloc aflat încă parțial în șantier. Și fiindcă nu se face să aștepți singur(ă) o mașină de spălat într-un șantier într-o după-amiază (tansparentă sau nu) de primăvară spre vară, se adună un mic grup de prieteni. Grupul se mai extinde pe parcursul așteptării. Care așteptare se extinde la rândul ei, având în vedere că în oraș e undeva o manifestare (nu îmi mai amintesc ce fel de), iar mașina cu prețiosul transport e blocată undeva în trafic. Atunci… să comandăm o pizza (iar mașina cu pizza ajunge; a găsit, se pare, un alt traseu decât cel urmat de mașina cu electrocasnice). Și dacă avem pizza, hai să deschide un vin! Vă întrebați probabil cum găsești o sticlă de vin într-un apartament încă nelocuit. Ei bine, e rămasă de la o aniversare sărbătorită (extrem de original, desigur) în șantier, cu câteva zile în urmă (dar asta e o altă poveste). Iar amănuntul că e încă nelocuită casa, pe care vi l-am tot repetat, are un rol extrem de important în poveste. E chiar declanșator de poveste: fiindcă nelocuitul este motivul pentru care în casă nu se găsește la acest moment un… tirbușon. Dar când prietenii sunt la fel de originali ca petrecerea despre care nu vi-am povestit, se găsesc rapid soluții. Una dintre acestea este să deschizi o sticlă de vin folosind o sticlă de whisky (asta e goală, cu câteva picături rămase, tot recuzită post-petrecere) și un element-bețișor de lemn dintr-un viitor rastel de vinuri (încă neasamblat). Și echipa se pune pe treabă. Pe treaba de deschis vin adică. La câteva minute de la începerea complicatei proceduri (cu sticla de whisky pe post de pseudo-ciocan), ne dăm cu toții seama că lucrurile riscă să devină ușor periculoase. Când o sticlă are nevoie de mai mult de un om (deținător de tirbușon) ca să fie deschisă, clar lucrurile nu au cum să o ia într-o direcție bună. “Să ieșim pe terasă!”, intervine salvator cineva. Exact: hai să ieșim pe terasă ca nu cumva un posibil accident să producă pagube în apartamentul proaspăt zugrăvit (în niște culori suficient de interesante încît să provoace dezacordul exprimat instant al inginerului care condusese echipa de lucrări de finisaje). Să le protejăm așadar (pe culori).

Deci ieșim cu toții pe terasă, iar procedura de deschidere a sticlei de vin continuă outdoor, cu doi oameni în echipa de intervenție. Bubuituri, ciocăneli, râsete… Și un zgomot de sticlă spartă. Rămânem cu toții încremeniți câteva secunde. Apoi râdem în continuare. Eu sunt convinsă că s-a spart sticla de whisky. Vă amintiți de ea: cea care mai conținea doar câteva picături de lichid arămiu-transparent. Râdem, râdem, râdem, până la revelația creatoare de panică: s-a spart nu sticla de whisky, ci sticla de vin. Vin ROȘU desigur. De ce ai sparge o sticlă de vin alb (transparent)? Trebuie să fim dramatici, desigur, într-o astfel de întâmplare. Așadar vinul e ROȘU, iar  lichidul ROȘU se scurge pe piatra gri-rozalie proaspăt montată pe terasă, se scurge, se scurge, se scurge, până când șuvoiul ROȘU de licoare ajunge spre balustrada metalică.. iar în câteva secunde dramatice șuvoiul roșu se extinde rapid, trece de balustradă și alunecă spectaculos pe… pe fațadă. Pe fațada blocului nou!!! Și atunci îmi dau seama de ce am ieșit de fapt pe terasă: de ce să împrăștiem vin roșu (nu alb, da? Nici măcar rose! ROȘU!) pe vreun perete al apartamentului, când putem lansa (accidental, desigur) vin roșu pe… pe fațada unui bloc?

 

O să recunosc acum că eu una am paralizat câteva secunde. Și am intrat în panică. Vedeam foarte clar viitorul. Iar viitorul nu era alb și nici rose (ca să mă exprim frumos), ci includea niște ingineri evaluând pagube. Mi-am amintit pe loc și de atitudinea superioară cu care declamasem cu doar câteva zile în urmă că petrecerile cu vin pe pereți sunt bune. Da, sunt, dar probabil doar dacă apucaseși să bei niște vin înainte sau doar când folosești vinul ca metaforă. În real life, vinul roșu scurgându-se pe un perete sau, mai rău, pe o fațadă de bloc arată absolut înspăimântător!! Vă rog să mă credeți pe cuvânt și să nu încercați asta acasă!😛

 

“Băăi, ce vă uitați la mine ca proștii??”, aud dincolo de ceață și  sunt trezită din paralizie. „Aduceți ceva!”, continuă o voce practică (nu a mea, desigur; eu nu mai sunt în stare să zic nimic). Adevărul este că în orice grup care implică sticle (băute sau doar deschise) e vital să ai un prieten pragmatic. O prietenă în acest caz. Cu o soluție. Soluția are un nume verde: Domestos! În casa încă nelocuită există Domestos, mop și apă. Domestos?? Vin? Fațadă cu vin? Ei bine, DA! Și după procedura “hai-să-deshidem-un vin-folosind-o sticlă de whisky” (dooh!), urmează procedura “hai să spălăm, de la etaj, cu mopul și cu Domestos, fațada blocului lovit de vin”. Mop, Domestos, apă, fațadă, mop, Domestos, apă, fațadă și… fațadă curățată!! Funcționează! (Mulțumim, Anca I.!) “Partea asta spălată cu mop-ul e acum mai curată decât restul blocului!”, constată careva. “Și acuma ce trebuie să facem ca să nu observe nimeni, când se întorc oamenii luni la muncă în șantier? Trebuie să curățăm cu mop-ul și restul blocului?” :))) Aha, am redevenit amuzanți acum, după ce boacăna a fost spălată😛 Dar mai intervine cineva cu o revelație: “Să știți că vinul ăsta a fost un vin foarte bun. Îl recunoști după cât de bine era pus dopul”. Desigur că această ultimă remarcă e pentru noi absolut nefolositoare, având în vedere că doar imobilul S+P+2+R a mai apucat să savureze vinul cel foarte bun. Dar de-acum e liber la glume istețe: uite, am inaugurat blocul în stil de yacht, cu spargerea unei sticle!😛

 

P.S.: transportul cu mașina de spălat nu a ajuns în acea zi transparentă (cu irizații roșii) de sâmbătă de primăvară spre vară. Dar să știți că momentele care implică niște sticle sunt cele mai potrivite pentru a învăța despre beneficiile în gospodărie ale diverselor produse de curățenie😛

Și acum începe povestea 2.

Am păstrat desigur bucata de sticlă de vin inauguratoare de bloc. Datorită unei replici dintr-un film de demult: “nu arunci niciodată o amintire bună”. Iar meșterul-project manager cu idei care a intervenit în diverse etape din amenajare a mai avut o idée când a descoperit pe un raft bucata aceea de sticlă spartă. Trebuie făcut ceva cu amintirea asta! De exemplu: o lampă. O lampă cu sticla în sticlă. Într-un acvariu. (Minu, mulțumim!) Proiectul a rămas o vreme în stand-by.

sticla

Câteva luni mai încolo, ajunge un cadou de 8 Martie: un cilindru de sticlă cu orhidee galbene (Vlad, mulțumim!).

cilindru cu orhidee

Iar o colegă îmi spune despre o imagine cu un astfel de cilindru din sticlă transformat în lampă cu ajutorul unei instalații de pom de Crăciun. (Anca M., mulțumim!)

 

Câteva zile mai târziu, vine momentul să înlătur orhideele uscate. Rămân cilindrul de sticlă și niște pietricele transparente. Și într-o după-amiază transparentă de dumiminică de primăvară spre vară (adică azi) îmi amintesc. De sticla spartă. Iar Cilindru + sticlă de vin =… Lampă!!!

Mi-a venit în sfârșit ideea pentru cilindrul meu cu lumini, așa că pregătesc bucata de sticlă spartă, vaza-cilindru, cristalele (mă simt ca într-un film cu jefuitori de diamante, îmi vine chiar să caut un săculeț de catifea neagră, sigur am pe undeva:P) și caut instalația de pom de Crăciun (prilej cu care constat într-un „moment-madlenă proustiană” că una dintre cutiile cu decorațiuni de Crăciun puse pe raft miroase a scorțișoară, de la o lumânare).

cristale

luminiteAmestecăm, amestecăm, amestecăm. Și…

There it is: Lampa cu suflet de sticlă!

lampaIar pentru că am o slăbiciune mai veche pentru paharele de vin, adaug și asta în compoziție, pentru varianta cu straturi: sticlă-în sticlă-în sticlă😀

Deci iată și varianta cu pahar de vin în interiorul cilindrului:

lampa cu pahar

S-ar putea să nu fie cel mai reușit design de obiect testat de o lampă, dar asta este lampa cu suflet de sticlă (de vin :P)!

Nicio fațadă de bloc nu a fost rănită în timpul acestei povestioare!😛

P.S.: în casă există acum două tirbușoane.

Avem și soundtrack la povestioară:

 

Un film, două filme, trei filme

cinema foto

Râsul 1.

O seară de joi, în fața Cinema Republica. Ce loc bun să începi o poveste, nu?😛  Și nu, tot nu mi se pare firesc să îi zic bătrânului cinema renovat după numele nou, cu fular alb (Cinema Florin Piersic, n.red.). Așadar, în fața cinematografului: un el și o ea, foarte tineri (par încă studenți), râd ușor fâstâciți. “It’s beautifuler!”, zice el, în legătură cu ceva din conversația lor. Și se corectează rapid, continuând să râdă, numai că acum e ceva mai încurcat. “More beautiful, I mean. Not “beautifuler””, se explică el mai departe. Și ea râde la rândul ei, dar nu de “-er” sau de “more”, fiindcă în râsul ei nu simți nimic superior, zeflemitor (sau gramatical), e doar continuarea complicității lor bucuroase de dinainte. Pentru că uneori formarea gradelor de comparație în limba engleză nu mai e atât de relevantă pe cât am fi crezut, iar gramatica rămâne suspendată în fața râsului. Ceva era oricum “beautiful”…

cine victoria

Râsul 2.

O seară de vineri, Cinema Republica, cu ceva ani în urma (pe vremea când locul se numea Republica și pe firmament și încă nu fusese renovat). Eram cu toții încă studenți și mersesem la un film animat. Ceva cu pești și acțiune subacvatică, nu îmi mai amintesc ce era. Dar îmi amintesc un moment. Peștele-băiat tocmai se implicase în ceva activitate dubioasă și peștele-fată încerca să îl convingă să revină pe calea cea dreaptă (în măsura în care o cale poate fi dreaptă în Ocean :P). Și el spune ceva de genul: “Vroiam să devin Cineva”. Și ea îi răspunde: “Erai Cineva. Pentru mine erai Cineva”. Ei bine, la această fază, publicul feminin din sală aruncă un val de “ooooooooooo!” în cinema. Previzibil ce a urmat, nu? Un val prompt de râsete din partea publicului masculin :)) Ei, asta e, uneori e nevoie și de niște râsete vesele și cinice ca să nu ne înecăm în oceanul de sensibilitate😛

3. Fără râs. Doar cu film.

O stație urbană de transport public. Din autobuz coboară, în înghesuială de călători, un bătrânel. Luptă cu valul de oameni, se uită în față, ca să îi evite, dar își întinde în urmă o mână bătrână și ridată. O caută pe doamna lui, care rămăsese în urmă. Bătrânica e încă pe treptele autobuzului, se uită în jos, ca să nu se împiedice, dar și mâna ei ridată e în căutarea a ceva. Nici unul nu se uită la celălalt, fiecare e preocupat să lupte cu obstacolele de trafic, dar, în câteva secunde, o mână ridată se reunește cu cealaltă mână ridată. Au reajuns cu bine laolaltă.

Covorul roșu de sâmbătă

Blaga

“Luci, hey, Luci! Luci, Luci, Luci? Ce naiba faci, man??! Luuuciiiii!”

“DA!”

“Luci, tu vezi? Tu vezi ce se întâmplă? Au pus covorul roșu, man! Luci, de ce nu mai vorbești cu mine???”

“Au pus bannere, Mișule, au pus bannere. Nu te mai văd de după bannerele ăstea! Parcă vorbesc în neant acum…”

“Luci, prietene, ești nebun? Cum în neant? Ce neant, prietene? Iarăși devii dramatic! Oricum, artiștii vorbesc în neant… nu e ca și cum ți s-ar întâmpla acum pentru prima dată. Și ți-am zis că e “Mishu”, nu “Mișu”. Crezi că nu am auzit ș-ul?”

“Nu știu, sunt cam necăjit, nu știu… mă tem…”

“Luci, prietene, ai luat-o razna.. Nu vezi că au pus covorul roșu? De ce naiba te temi, man??”

“Nu știu, mi-e frică… să nu distrug corola de minuni a lumii și tainele…”

“Ufff… nu cred că vii iarăși cu povestea asta!! Nu am discutat aseară când treceam pe lângă plopii fără soț? Am mai dezbătut asta!!! Lasă, prietene, o să fie bine! Lasă asta acum! Vin mondenii diseară! E Balul. Balul Operei. Îl prezintă Rareș Bogdan și Anca Țurcașiu, vine Cătălin Botezatu. Recital, șampanie, operă, modă.. E after-bal party în My Way, man!!”

“Mișu! Mishu! Mișuuuuu! Noi suntem statui!!! Nu mergem în My Way!! Never ever!”

(Dialog imaginar între statuia lui Mihai Eminescu și statuia lui Lucian Blaga, în fața Teatrului Național, unde sâmbătă dimineața se pregătea evenimentul de seară – Balul Operei, ediția 2014).

În ciuda a ceea ce puteți să credeți dacă nu ați nimerit de mult prin oraș în vreo dimineață de weekend, sâmbătă dimineața nu e liniște. În Piața Muzeului se aud primele zgomote de după uși / ferestre de cafenele (întotdeauna mi s-au părut minunate sunetele de cafea dimineața), apar și primii clienți – înăuntru și primii porumbei – afară, pe piatra cubică. În Piață s-a ivit (nu știu de unde, eu acum îl observ pentru prima dată) un felinar uriaș la o muchie de clădire J

felinar urias

Pe un autobus RATUC (da, da, știu că Regia de Transport s-a transformat în companie și acum se prescurtează CTP, dar cum să îi zici CTP??? CTP e numai unul! Și el nu transportă oameni prin Cluj)… deci ce ziceam? Pe un autobus un indicator 24 B e prins cu niște cârlige de rufe.

24 B

Pe bulevardul pseudo-pietonal Eroilor, o domnișoară s-a așezat pe o bancă, și-a așezat lângă și covrigul (frumos, de altfel, cum să nu fie frumos covrigul de la Petru? :P) și îi face poză. Daaaaaa! zic. Exact! Fă-i poză covrigului să îl pui pe Facebook! J)) Exact! Fă-i poză covrigului, ca să postezi poza pe Facebook și ca eu să scriu despre cum tu postezi covrigii de sâmbătă pe Facebook!

Coffee to go! Daaa! O coffee to go merge! A apărut pe Eroilor un chioșculeț simpatic cu ferestre de sticlă și classy cafea. Espresso! Și vine un mini-pahar!!! Ce fel de oameni beau cafea din mini-pahare de cafea to go??? E un mini-pseudo-pahar!

Aproape de Teatru și Catedrală, așteptând la o trecere de pietoni. Și la banala trecere de pietoni apare o mașină vintage mov. Un fel de Rolls Royce! Mov! Ar merge un castel de piatră și o peluză verde verde. Unde sunt aristocrații britanici? Probabil în Marea Britanie, încă înspăimântați de invazia românească…

Teatrul Național. Treptele au fost bordate cu bannere/afișe, s-a pus covorul roșu pentru Balul Operei (de sâmbătă/duminică), se fac pregătirile de back-stage… Statuia Eminescu și statuia Blaga au rămas departe, de-o parte și de alta a covorului roșu.

eminescu

“Luci! Luciii! Luci, vrei să distrugem corola de minuni a lumii? Mai încolo, mai pe seară😀 ”

“K” (adică „OK”, dar uneori un „K” e suficient)

birds

P.S.: Din ciclul „hai să pozăm covrigul” (cum să faci un pahar de cafea cât o sonerie de hotel???)

little coffee