Din sertarul 2019

 

De prin şantiere şi de pe drumuri, din birouri, de dincolo de ecrane, cifre şi tastaturi şi din întâlniri cu câţiva oameni care fac lucruri grozave.

 

  • „Avem un cumpărător slab”, zicea, nu demult, un om de afaceri implicat în managementul de proiecte imobiliare – ca parte a explicaţiei pentru construirea haotică din zilele noastre. Dincolo de obligaţia administraţiei de a ţine în frâu expansiunea oraşului, de responsabilitatea dezvoltatorilor de a construi civilizat sau a arhitecţilor de a propune proiecte deştepte, suntem şi noi, toţi ceilalţi – locuitori ai oraşului, cumpărători de locuinţe, chiriaşi – care ajungem în punctul în care ne întrebăm: unde vrem să locuim, pe ce ne dăm banii, cum arată o locuinţă cu potenţial de „acasă”? Sunt lucruri de care, la un moment dat, ne lovim şi la care adesea nu ştim să răspundem. În toată ţara, peste 100 de arhitecţi voluntari merg cu astfel de teme în şcoli ori îi aduc pe elevi la ateliere de joacă (şi lucru). Chiar la „rădăcină”, ca să aducă elemente esenţiale de educaţie pentru cei mai tineri dintre locuitorii oraşelor noastre. Pe final de an, ne-am alăturat unui grup de elevi, pentru o astfel de lecţie şi am povestit cu arhitectele care coordonează la Cluj programul De-a Arhitectura.

Lecţia. Arhitecţii care îi învaţă pe elevi despre oraşele în care trăiesc

 

20181207_154826

 

  • Şapte proiecte din România au fost nominalizate la ediţia din 2019 a prestigioasei competiţii a Uniunii Europene pentru arhitectură contemporană – Mies van der Rohe Award 2019. În concurs sunt înscrise 383 de lucrări din 38 de ţări, iar dintre cele şapte proiecte din ţara noastră, două sunt semnate de echipe de arhitecţi cu birouri în Cluj-Napoca. Niciuna dintre aceste lucrări nu e însă pe harta oraşului: este vorba despre noul stadion din Craiova şi despre un proiect în fostă zonă industrială din Hunedoara. Într-un oraş în care vorbim mult despre imobiliare şi urbanism (adesea haotic), mutăm, măcar puţin, accentul şi pe Arhitectură.

FOTO. Două birouri de proiectare din Cluj, nominalizate în competiţia de arhitectură contemporană a Comisiei Europene. Se anunţă „lista scurtă”

 

 

  • Un medic în alb şi două doamne zâmbesc în faţa unui perete împodobit cu desene de cercuri colorate, într-o fotografie de dat veşti bune. Doctorul e Gheorghe Popa, medic primar pediatrie de la Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii Cluj-Napoca, iar doamnele sunt fondatoarele asociaţiei Dăruieşte Viaţă, asociaţie pe care cei mai mulţi dintre voi o ştiţi ca responsabilă de un şantier la Bucureşti: cel prin care un ONG, cu sprijin din societatea civilă, a demarat construirea unui Spital de Oncologie și Radioterapie Pediatrică. Într-un sistem de sănătate în care pacienţii (şi medicii) se confruntă cu mari lipsuri, ONG-ul anunţă că în spitalul de la Cluj pentru micuţii pacienţi care luptă cu boli cumplite va fi ceva mai bine: secția de hemato-oncologie de la Spitalul Pediatrie 2 va avea două camere de izolare, printr-un parteneriat între Dăruieşte Viaţă şi organizatorii festivalului Untold.

Investiţie pentru copiii bolnavi de la Cluj. Asociaţia care construieşte un spital de oncologie pediatrică la Bucureşti şi Untold finalizează proiectul de la Pediatrie 2

 

 

  • În oraş s-a lansat oficial Code for Cluj-Napoca (Code4Cluj), adică aripa transilvăneană a „celei mai mișto și celei mai altruiste comunităţi de IT-işti din România”, dacă e să ne luăm după descrierea iniţiatorilor. De ce altruistă? Pentru că este vorba despre un sistem în care sunt angrenaţi peste 600 de programatori din ţară şi din afară, care lucrează pro bono, pentru a dezvolta aplicaţii. Cine sunt ei şi ce vor să facă (şi) de la Cluj? Bogdan Ivănel, președinte Code4Romania, a povestit pentru Actualdecluj.ro despre planurile pentru comunitatea de programatori care lucrează pro-bono, despre implicare civică şi proiecte în dezvoltare, despre „smart city”, cooperarea cu programatorii de aici, dar şi cu cei din diaspora. Aplicaţie de monitorizare a votului, un „catalog politic” cu istoricul candidaţilor din România, digitalizarea declaraţiilor de avere, aplicaţii pentru oraşe, platforme de date deschise, de acces la legislaţie pentru cetăţeni, de redirecţionarea a 2% din impozit către ONG-uri – sunt câteva dintre proiectele dezvoltate ori în lucru, pentru care muncesc, în mod voluntar, câteva sute de programatori din România. Lor li s-au alăturat specialişti din diaspora, dornici să lucreze la proiecte care să schimbe modul în care merg lucrurile în ţară. Ca parte a unei reţele internaţionale, Code for Romania este o comunitate de tineri profesioniști care dezvoltă pro-bono soluţii IT, după un model deja testat în alte ţări..

Interviu. Comunitatea Code4Romania şi-a făcut filială la Cluj. Bogdan Ivănel, preşedintele asociaţiei: „Există o foamete foarte mare din partea programatorilor din România să își folosească talentul în ceva care să aibă impact social”

 

 

  • Primul „unicorn” românesc – o firmă din IT care aduce sute de milioane de euro din fonduri de investiții și a cărei capitalizare a depăşit de ceva vreme un miliard de dolari – şi-a deschis biroul de la Cluj. În textul de mai jos nu e vorba despre creaturi din basme. Deşi nu sunt multe, companiile-unicorn chiar există: sunt acele startup-uri care ajung să fie evaluate la peste 1 miliard de euro. Prima companie românească ce a intrat în această ligă mare e UiPath, o companie de IT specializată în automatizarea proceselor industriale, prin robotizare, înfiinţată în 2005 de doi ingineri de software români, Daniel Dines și Marius Tîrcă. Acum, UiPath are sediul central în New York City, este prezentă în țări din Europa, America de Nord și Asia şi are printre parteneri nume ca Google, IBM, Microsoft sau Oracle. De câteva luni, compania globală a intrat şi pe piaţa clujeană, o mişcare anunţată de anul trecut. Asta după ce compania a cumpărat platforma Smart Data de la Recognos, o firmă de IT din Cluj fondată în urmă cu 18 ani, care îi avea atunci la conducere pe George Roth și Andrei Roth, tată și fiu. Aşadar, de câteva luni, una dintre companiile româneşti ajunse globale are o „aripă” şi la Cluj. Andrei Roth e responsabil de echipa de la Cluj, în noua sa calitate: Campus Manager al biroului UiPath din „Capitala Transilvaniei”. Andrei a studiat şi a lucrat câţiva ani în afara ţării, în Statele Unite, unde a testat o vreme visul american chiar în „patria” Tehnologiei – Silicon Valley. Acum, din birourile cu vedere spre cartierele Clujului şi nu din vreun mega-campus vecin cu Stanford, Andrei împărtăşeşte pentru Actualdecluj.ro din planurile „unicornului” cu programatori la Cluj, cu perspective din interiorul industriei despre piaţa tehnologiei.

Interviu. Primul „unicorn” românesc şi-a deschis birou cu programatori la Cluj. Despre IT şi brand de Cluj, cu Andrei Roth, manager de „campus”

 

 

  • În timp ce ieșim în fața clădirii unde cercetătorul participase la o dezbatere despre Inteligența Artificială, în cadrul Techsylvania – Cluj, câte cineva îl mai oprește. Unul dintre participanții care îl salută nu e doar un străin din mulțime – e tatăl unui băiat care suferă de o afecțiune din spectrul autist, cu care cercetătorul a corespondat de ceva vreme prin email, pentru a-i transmite noutăți din cercetări recente. De ce ai vrea să îl abordezi pe Newton Howard, pentru informații? Poate pentru că Newton are în CV conducerea Laboratorului de Neuroștiințe Computaționale la Oxford și a Laboratorului de Inteligență Sintetică la MIT (Massachusetts Institute of Technology) şi lucrează la un proiect care, speră el, ar putea îmbunătăți tratamente pentru Parkinson, Alzheimer sau autism. E fondator al companiei ni2o.Inc, care a pornit lucrul la dezvoltarea unei interfeţe creier-calculator, pentru tratarea diverselor tulburări neurologice și pentru îmbunătățirea performanțelor cognitive și atletice. S-a format în cercetare științifică în domeniul militar, se ocupă ori s-a ocupat și de implementarea cercetărilor științifice în aplicații militare sau în aplicațiile pe care le folosim zilnic: puncte wireless, Google Earth sau Google Translate. Una dintre cele mai recente lucrări vizează „kiwi”-ul, un fel de minicomputer care, implantat în creier prin tehnici minim invazive, ar trebui să poată să reducă efecte ale unor maladii ca Alzheimer sau Parkinson. La ediţia de 2018, pe scena Techsylvania, într-o conferinţă de la Cluj, alături de alți specialiști în domeniu – de la Alibaba, Bosch sau Chorus.ai, Newton Howard a fost chemat să dezbată despre viitorul și impactul controversatei Inteligențe Artificiale. Nu se discută despre roboți care vor cuceri lumea și Newton Howard sintetizează cumva altfel viitorul pe care l-ar dori el în această zonă: să le redea oamenilor demnitatea umană. L-am oprit, după conferinţă, pe omul de ştiinţă pentru a-l întreba la ce se referă un astfel de „plan”, de ce și-a căutat echipă de specialiști în Inteligență Artificială la Cluj și cum se vede viitorul.

Om de ştiinţă de MIT şi Oxford, cu echipă la Cluj axată pe Inteligenţa Artificială. Newton Howard: „Ceea ce m-ar înspăimânta pe mine pentru viitor nu e o mașină foarte inteligentă, ci un om mai puțin inteligent”

 

 

newton-howard

 

 

  • La finalul lunii decembrie 2018, numărul salariaţilor din judeţul Cluj era de 253.282 de persoane, arată datele Direcţiei Judeţene de Statistică. Asta înseamnă o creştere cu 13.719 persoane faţă de aceeaşi perioadă a anului 2017. Cum se „traduc” în piaţa muncii aceste cifre şi de unde vine plusul? În special din IT şi outsourcing, dar şi din domeniul producţiei, spun specialiştii din piaţă.

 

Numărul de angajaţi din Cluj a crescut cu peste 13.000 într-un an. Din ce domenii vine plusul?

 

  • Un aqua park pe mai bine de 10 ha, cu instalaţii de joacă şi un „King Cobra” (tobogan), dar şi cu locuri pentru sute de maşini – asta vrea acum primăria în Gheorgheni, într-o zonă în care cândva era proiectat ceea ce putea deveni cel mai mare parc al oraşului. Între timp, construcţiile au invadat zona şi se pare că nici măcar suprafaţa rămasă pentru un posibil habitat verde nu e ferită. În ciuda criticilor lansate de specialişti şi de membri ai societăţii civile în ceea ce priveşte locul ales pentru un aqua park în oraş, primăria merge înainte cu acest plan: un proiect de hotărâre în acest sens este pe ordinea de zi a şedinţei de marţi a Consiliului Local. Proiectantul care a participat la „desenarea” Parcului Est acum mai bine de 40 de ani, reputatul arhitect Vasile Mitrea – unul dintre cei mai cunoscuţi „avocaţi” ai spaţiilor verzi din oraş – răspunde pentru ActualdeCluj.ro la întrebarea: cât de bună e ideea unui aqua park, în acea zonă a oraşului?

De la Parcul Est şi reţea de spaţii verzi, Clujul a ajuns la Aqua Park, cu „King Cobra”. Ce spune despre planurile primăriei arhitectul care a lucrat la „desenarea” unui posibil parc de peste 100 de ha în Gheorgheni

 

  • Dr. Mihai Craiu, un om care face o muncă extrem de importantă şi duce o luptă de care noi toţi avem nevoie – împotriva ideilor periculoase şi fără baze ştiinţifice vehiculate de anti-vaxxeri. E plin internetul de ciudaţi care dau sfaturi halucinante, deşi medicina a evoluat enorm şi ne putem feri acum de boli care altă dată au ucis pe  capete, în epidemii înfiorătoare. Vaccinurile îmbolnăvesc, dau autism, sunt periculoase? Nu. Medicul pediatru Mihai Craiu a demontat, cu argumente ştiinţifice şi medicale, pas cu pas, teoriile preferate pe care le vehiculează antivacciniştii. În opoziţie cu cei care pun în pericol sănătatea publică popularizând idei fără baze ştiinţifice, doctorul pediatru a explicat – încă o dată – necesitatea şi beneficiile vaccinării, în cadrul emisiunii Vorbește lumea, de la Pro TV. Aici a fost invitat alături de vedeta tv Olivia Steer, una dintre cele mai cunoscute voci ale mişcării antivacciniste din România. Asta în contextul în care România se confruntă cu o epidemie de rujeolă, chiar în această perioadă. Mihai Craiu este conferenţiar al Universităţii de Medicină şi Farmacie Carol Davilla, medic primar pediatru la Institutul Naţional pentru Sănătatea Mamei şi Copilului “Alessandrescu – Rusescu” şi iniţiatorul paginii Spitalul Virtual pentru Copii, un proiect de educaţie medicală. Să ascultăm specialiştii, zic.

Medicul pediatru Mihai Craiu demontează teoriile anti-vacciniste, într-o emisiune cu Olivia Steer

 

  • În România anului 2019 şi în unul dintre cele mai bogate judeţe din ţară, mii de oameni îşi duc încă traiul în comunităţi izolate, cu mijloace minime şi acces problematic la cele mai elementare servicii ale civilizaţiei noastre. Ei au fost „ţinta” unei noi campanii a celor de la CERT Transilvania, o asociaţie care reuneşte un grup de oameni care au ca pasiune comună Off road-ul. De aici, însă, s-a dezvoltat o “aripă” caritabilă: pentru că au logistica necesară de transport, au început să intervină acolo unde alţii nu au posibilitatea să ajungă. Au participat la acţiuni de împădurire, au dus pachete cu alimente bătrânilor izolați în cătune din Apuseni sau biciclete micuților din familii sărace. Cu sprijin din comunitate, asociaţia a achiziționat recent o ambulanță, care să intervină pentru sprijin medical în locuri greu accesibile.

O asociaţie din Cluj vrea să ducă un „dispensar mobil” în cătunele din Apuseni. Preşedintele CERT Transilvania: „Am găsit o grămadă de oameni care îşi duc suferinţele pe picioare”

 

 

  • Piața locală de software și servicii va depăși pragul de 5 miliarde de euro în 2019, conform estimărilor din industrie, iar România avea deja anul trecut un decalaj de 40.000 de locuri muncă între numărul actual de angajați și capacitatea de absorbție a pieței, conform estimărilor din piaţă. În industrie e criză pe piaţa muncii, tinerii sunt recrutaţi încă din facultate, multe companii au programe de pregătire „in house”, iar unele au făcut pasul înspre universităţi, cu specialişti şi programe, pentru a-şi pregăti viitori angajaţi. Acesta era contextul în care Asociația Patronală a Industriei de Software și Servicii (ANIS) a premiat anul trecut zece proiecte considerate inovatoare şi propuse de cadre didactice tinere. Bioinformatica, Internet of Things, computer vision, cybersecurity, Big Data se află printre tehnologiile propuse de cadrele didactice premiate. Printre cei remarcaţi de ANIS: Ioana Ciuciu, lector la UBB, cu un curs de Big Data, propus în „hub-ul” tehnologic al Transilvaniei, la Cluj. A fost în Franţa şi la Bruxelles, dar s-a întors în România, la Cluj şi acum le predă noilor generaţii de IT-işti. Am povestit cu Ioana Ciuciu despre şcoală şi Tehnologie, despre legătura dintre industrie şi universităţi, despre care mai e azi rolul şcolii, în sectorul-vedetă al momentului, unul care evoluează fantastic de la o zi la alta.

Interviu. La „catedră”, în domeniul-vedetă al momentului. Ioana Ciuciu, tânăra din Cluj premiată de industria IT pentru cursul de tehnologie: „Colaborarea cu industria e un avantaj, e caz fericit. Nu putem exista unii fără alți”

 

 

  • Case, blocuri, terenuri virane, terenuri cu urme de verde, câte un petec de grădină, o curte rătăcită, garduri, multe garduri, un firicel de apă înglodat în gunoaie şi rămăşiţe de construcţii, şantiere, alte blocuri. Aşa arată o bucată din „noul Cluj” – o extensie a oraşului, unde mai sunt încă disponibile terenuri construibile. Poţi să mergi, să mergi şi să tot mergi şi nu dai de o urmă de spaţiu public, de vreun loc unde să te aşezi, ce să mai vorbim de vreun parc, cât de mini? Cărucioarele abia au loc să se strecoare printre maşini şi pe pseudo-trotuare (întrerupte, înguste şi vălurite) şi asta doar datorită priceperii celor care le mânuiesc. Poţi spera doar la câte un mic „loc de joacă pentru copii”, ceea ce în noile cartiere ale Clujului se traduce printr-o fâşie meschină de teren, între blocuri, cu câte un tobogan şi un balansoar, cel mai probabil aşezate pe o mochetă verde. Chiar şi dintre acestea, unele sunt închise cu garduri.

FOTO Calitatea vieţii. „Noul Cluj”, fără parcuri şi trotuare

65033676_10157229125528398_3167379428355342336_n

 

  • „Acolo se cultivau castraveţi şi fasole”, zice taximetristul, nedumerit de destinaţia pe care i-o indic (şi nu prea). „Nu prea” în sensul că nu am cum să îi dau o adresă exactă, ci îi zic vag: strada Soporului, dincolo de ansamblul mari de blocuri. Aici e locul de întâlnire pentru vizita de sit pregătită pentru cei interesaţi de un concurs recent lansat în oraş: cel care va desena un posibil viitor cartier. Primăria Cluj și-a asumat alături de Ordinul Arhitecților să facă cel mai ambițios proces de planificare urbană din țară – un Plan Urbanistic Zonal pentru un cartier nou, pe 237, inițial, apoi 250 de hectare, teren privat situat în intravilan în zona Sopor din sud-estul Clujului. Marea provocare: aici sunt peste 1000 de proprietari de terenuri. Cum se va pune în aplicare un astfel de proiect, cum se va implementa procedura de urbanizare? Care va fi procedura de urbanizare? Dacă vă aşteptaţi la răspunsuri la aceste întrebări… nu vă aşteptaţi, deocamdată! Deocamdată facem vizita la locul faptei, dar cum se va realiza „fapta” nu poate să spună încă nici măcar organizatorul de concurs.

Foto-reportaj. Cartierul care ar putea deveni exemplu de „Aşa da” în dezvoltarea urbană sau un nou eşec în haosul imobiliar al Clujului

 

 

 

  • Dacă ați trecut în luna noiembrie prin Piața Unirii ați avut ocazia să zăriți, expuse pe panouri, case luminoase, scoase din reviste, birouri, obiecte sofisticate de design, restaurări decente ale unor frumoase clădiri de patrimoniu și originale și simple gesturi de îmbunătățit spațiul public. Arhitecții și-au scos în oraș proiectele pe care le-au considerat bune de arătat lumii, pe simeze, în cadrul Bienalei Transilvania. La final de evenimente înșiruite pe mai multe zile, arhitecții și-au dat și premii, într-o gală la care au participat oameni din profesie și sponsori. Desigur, cei mai mulți dintre noi nu avem norocul să locuim în blocuri ori case pentru care arhitecții înșiși să își împartă trofee, ne lipsesc încă spațiile publice, petrecem ore întregi din săptămână în trafic, trecem grăbiți pe lângă clădiri de patrimoniu și, adesea, ne limităm contactul cu lumea celor implicați în deciziile urbanistice la momentele în care suntem direct afectați de vreun bloc ridicat în vecinătate. Despre „prăpastia” între proiectele de premii și realitatea în care trăim, despre arhitectura de trofee și normalitate, despre „vitrina” de care avem parte și „oglinda” de care am avea nevoie și despre felul în care ne arată orașul am stat de vorbă, la final de BATRA 2019, cu unul dintre membrii juriului – Attila Kim, absolvent de Arhitectură la Cluj, el însuși premiat în numeroase rânduri și cel care a pregătit o serie de prezențe ale României la Bienalele de la Veneția. Attila Kim lucrează şi la Cluj: este responsabil de renovarea cinematografului Arta, dar şi de proiectul noului centru de artă contemporană al Galeriei Plan B („clădirea lui Ghenie”, cum este ea cunoscută în oraş).

Interviu. Attila Kim, din juriul care a premiat arhitecţii Transilvaniei: „Există o prăpastie între lucrările de expoziţie și cele care ne înconjoară”

Oraşul lui „Auzi, cum să nu putem noi construi ce vrem?”

„Auzi, cum să nu putem noi construi ce vrem și să ne ceară să facem grădiniță sau creșă?!”, zice un „investitor” la o şedinţă a Comisiei de Urbanism Cluj-Napoca, în care se discută un proiect propus în extensiile oraşului. De citit cum se negociază proiectele la Urbanism:

VIDEO Urbanizarea și profitul. Șantajul emoțional pune la pământ politica palidă a Primăriei de a face urbanism pentru oameni în extensiile orașului

„Auzi, cum să nu putem noi construi ce vrem?”

?!

De aceea avem noi oraşul pe care îl avem. Pentru că acesta nu e doar vorba unui „dezvoltator imobiliar” (e plin de „dezvoltatori” în raiul imobiliar Cluj-Napoca), ci e vocea unei întregi turme de „dezvoltatori imobiliari”. Asta e gândirea. Şi dacă asta ar fi doar gândirea unor aşa zişi investitori, încă nu ar fi atât de rău. Problema următoare este că atitudinea asta se acceptă, avizele vin şi oraşul se conturează pe baza acestor principii. Nu e rău să faci blocuri şi nici să faci profit, mai zic o dată. Afacerile se fac pentru profit, nu e nimic incorect aici. Incorect e însă atunci când toţi sunt mari biznismeni şi ar face profit pe seama unui întreg oraş, care suferă de lipsă de infrastructură şi servicii şi, în loc să respecte reguli, vin cu atitudini gen „ni s-a zis că ni se aprobă” sau „de ce să facem creşă?”. Ăăăă… pentru că e nevoie? Pentru că avem nişte reguli? Pentru că da, afacerile se fac pentru profit, dar respectând legi, iar urbanismul nu e doar o vorbă de folosit în întrunirile arhitecţilor, ci exact suma de reguli şi principii după care poţi face un oraş civilizat.

Din aceeaşi şedinţă CTATU: „o mamă cu teren în proiect, a intervenit în fața Comisiei și a spus că a cumpărat proprietatea acum 5 ani cu intenția să își facă o casă de locuit, dar că, de atunci, Primăria tot le cere fie să cedeze teren, fie să mute parcelele, iar copiii ei cu care locuiește la bunici în cartierul Între Lacuri și pe care îi duce la grădiniță privată în Grigorescu cu 1700 lei pe lună, o tot întreabă când se vor muta la casa lor. Ea a mai spus că e aberant ca pentru 90 de case Primăria să ceară teren pentru creșă/grădiniță”.

Aşadar e… aberant ca un proiect de 4 ha într-o zonă unde nu prea sunt servicii să aibă o creşă ori o grădiniţă. Asta zice o mamă care traversează oraşul ca să îşi ducă copiii la creşă (privată) dintr-un cartier în altul.  Într-un oraş în care aproape 1000 de copii  au rămas în afara sistemului public de creșe administrate de Primărie.

Şi e doar un exemplu din multe, fiindcă dacă ar fi doar unul oraşul nu ar arăta aşa cum arată. Cartiere întregi s-au extins fără trotuare, fără spaţii verzi amenajate, fără parcuri, grădiniţe şi magazine, pentru că, vorba aia, cum să nu construieşti ce vrei? Deşi teoretic există reguli şi procente de respectat, în realitatea nu prea mai găseşti nici procentele de spaţii verzi din proiect, nici oamenii bucuroşi, nici copiii cu baloane din randările arhitecţilor.

Nişte prieteni recent întorşi dintr-un mare oraş spaniol îmi povesteau recent cât de impresionaţi au venit acasă de acolo. „E un oraş pentru familii”, a fost prima frază când au început să povestească impresii. Nu doar pentru familii, aş adăuga, ci pur şi simplu pentru oameni. Au parcuri la fiecare pas, dai de staţia de metro imediat ce ieşi din aeroport, au trotuare şi rampe pentru cărucioare. Ceea ce oriunde în lume face parte din existenţa civilizată la noi e motiv de uimire. Pentru că la noi copiii merg cu bicicletele lor mici pe mijlocul drumului, fiindcă cei care au construit o întreagă stradă nouă de case nu s-au gândit să lase loc de un spaţiu de joacă pentru copii, de un trotuar, de o suprafaţă care să fie altceva decât blocuri ce se vând cu sume fabuloase pe metru pătrat. Au mai făcut parcări preţioase, dar la suprafaţă, că, vorba aia, de ce să faci costisitoare parcări subterane şi să laşi un pic de verde în faţa blocului, când poţi foarte bine să torni betoane peste tot? Nu înţeleg cum aceşti proprietari de terenuri nu pot să se gândească că dacă ar construi ceva decent, cu servicii şi un părculeţ, ar fi chiar în favoarea lor, a locatarilor de acolo, a tuturor.

„Auzi, cum să nu putem noi construi ce vrem?”

Şi aici ar trebui să intervină administraţia. Pentru că nu poţi să te aştepţi ca marii dezvoltatori imobiliari pregătiţi să pună repede de un P+3 să gândească integrat ori să să se grăbească să construiască decent şi civilizat. Dar de aia există reguli. Pentru ca până şi „dezvoltatorii” cei mai zgârciţi să lase un pic de verde între blocuri, pentru ca oraşul să arate cât de cât decent. Pentru oameni.

„Auzi, cum să nu putem noi construi ce vrem?” De mult nu am auzit o frază care să sintetizeze mai bine Noul Cluj, ăla cu care ne tot lăudăm noi că e de cinci stele.

 

Doar un mic exemplu:

FOTO Calitatea vieţii. „Noul Cluj”, fără parcuri şi trotuare

 

 

Pacient în România nepăsătorilor, grăbiţilor, a afaceriştilor şi a vracilor

 

Pacientul primeşte analiza PSA, cu indicator mărit, dar încă în limite normale (fără să intrăm în prea specifice detalii medicale, să zicem doar că acest PSA e un element de urmărit pentru a detecta afecţiuni, inclusiv în screeningul cancerului prostatic). Ce e de făcut? La recomandarea unui medic din famile, pacientul face un RMN de prostată la Cluj. La o zi după investigaţie, e sunat acasă şi întrebat de o secretară (!) când şi-a făcut ultima oară o biopsie. Adică întrebi pacientul aşa, tam nesam, când şi-a făcut biopsie? Cam la ce se poate gândi o persoană imediat ce pronunţi cuvântul „biopsie”? Asta fără ca vreun medic să se fi sinchisit să stea de vorbă cu pacientul atunci când acesta chiar s-a aflat la centrul medical şi fără ca persoana care sună să mai fie în stare să dea alte detalii. Peste încă vreo câteva ore de aşteptare, cu emoţii reci, în care omul stă speriat să afle ce arată imaginile, vin şi rezultatele pe email. S-ar putea să fie “ceva”. Nu e clar ce. RMN-ul vede o leziune suspectă, pe care o astfel de investigaţie nu o poate însă identifica clar. Recomandare: biopsie sau reluare RMN, peste ceva vreme.

Pacientul se programeaza imediat la un urolog în Oradea, acelaşi urolog care îl urmăreşte de ceva vreme şi care nu a propus niciodată investigaţia asta, care în ţările civilizate trece acum înaintea biopsiei, după cum explică medicul familiei. În cele din urmă, intră la consult, după alte ore de aşteptare (pentru că la noi o programare şi un număr de ordine nu îţi garantează că intri înaintea altora, mai privilegiaţi). Urmează consult şi ecograf. În rezultatele investigaţiilor medicale de la Cluj scria clar recomandarea: a se vedea biopsie sau, la un interval de timp, o altă analiză RMN. Acasă, familia aşteaptă lămuriri şi indicații. Urologul s-a legat însă de un diagnostic de prostatită, rămâne de făcut un alt control peste 6 luni şi îi dă pacientului tratament. Inclusiv nişte… „NATURISTE”. Reţeta de 1500 lei. Adică  mai mult decât o pensie medie în România. Ia-le, domnule, de la farmacia asta (cu reţeta producătorului pregătită)! Sunt scumpe şi rare, se pare că trebuie comandate. Tratamente naturiste!!! Suplimente alimentare. Când RMN-ul indică o apariţie suspectă, care ar putea fi un început de… orice. Apropo: iubitorii de teorii conspiraţioniste, antivaccinişti şi susţinători de tratamente naturiste vin cu fraza asta favorită: industria Big Farma vrea să ne ţină bolnavi şi dependenţi, ca să facă bani. Păi şi industria asta, a „naturiştilor” nu e tot o industrie care învârte bani mulţi? Atâta doar că unii au reglementări, au nevoie de studii clinice şi cercetări, urmăresc efecte secundare, retrag produse de pe piaţă dacă chiar e cazul şi pot fi traşi la răspundere şi alţii ţi-ar vinde ceaiuri ca să te „vindece” de cancer.

„Acolo e leziune care poate fi orice. Dacă în 6 luni te trezeşti cu o tumoră sau metastaze?”, spune, revoltat, un alt medic.

A rămas să ne întrebăm: ce fel de doctor îi recomandă unui pacient tratamente naturiste când există o suspiciune de boală gravă şi mortală? Laşi omul să aştepte… 6 luni?? Cu plante şi „soare verde”?? Asta în contextul în care există deja un RMN şi indicaţia unui alt medic de a aprofunda investigaţiile? Sigur, pacientul acesta are norocul să aibă în preajmă un alt medic care îi recomandă să continue investigaţiile medicale şi identificarea de tratament adecvat, dacă e cazul. Vorbim adică de investigaţii adevărate, ştiţi? Nu de tratamente cu plante, nu de „analize” cu pseudoaparate de identificat energii şi „aure”, aduse de la ruşi. Ce se întâmplă însă cu alţi pacienţi în situaţii similare, care merg spre un medic specialist cu încredere neţărmuită? La medici, la oamenii care ar trebui să ne ajute, să prevadă şi să ne vindece. Să ne ajute cât încă se poate. Am mai zis despre cum într-un domeniu atât de important ca Medicina apar peste tot şi ne invadează reclamele cu „naturişti”, „alternativi”, „integrativi”, „complementari”. Dar măcar de astfel de personaje suspecte poate ai o şansă să te fereşti, dacă nu crezi în tratamente nesusţinute de ştiinţă. Deşi aici tare ar fi nevoie de nişte reglementări şi verificări abilitate, după cum tot atrag atenţia chiar unii medici. Dar cum e să mergi la un doctor adevărat, din acela care e membru în Colegiul Medicilor, care practică în spital universitar, despre care crezi că ştie meserie şi el să te ignore? Să îţi recomande „naturiste” şi tratamente care costă cât o pensie, dar să te lase şase luni până la următorul control, când tu ai în mână o investigaţie medicală care îţi indică un potenţial pericol? Dacă mai adaugi la toate acestea şi experienţa povestită a unei biopsii după care pacientul e expediat rapid din spital, cu dureri, ce încredere să mai ai? S-o descurca el!

Mihai Vârlan, doctorul din această întâmplare, e medic primar la Spitalul Judeţean din Oradea, dar şi la un centru privat (unde se programează consultaţii la 5 minute!), îl găseşti în reportaje tv despre modernizări de secţii, afli că a fost în ţări străine la stagii de specializare şi că participă cu expuneri ştiinţifice la evenimente ale Fundaţiei pentru Sănătate („organizaţie în care municipalitatea şi Consiliul Judeţean s-au asociat pentru a susţine valorile sistemului sanitar local”). Adică, teoretic, ai zice că e dintre cei… buni? Tu, simplu pacient, ori nespecialist în domeniu cum să ştii când e cazul să mai întrebi pe cineva, atunci când crezi că ai fi în faţa unui specialist, în care ai încredere? Relatarea aceasta e urmarea unei experienţe personale, nu zic că omul nu o fi având şi realizări. Mi se pare însă atât de trist ca un medic să se comporte în felul acesta cu un pacient!

Las asta aici, pentru că poate data viitoare când daţi de un medic care vă ignoră analizele ori vă recomandă metode ciudate de tratament vă gândiţi să îl schimbaţi. Pe el, pe medic. Mai cereţi o opinie, căutaţi-vă medic! Timpul e preţios. Profesionalismul e preţios. România mai are (încă) medici buni, profesionişti şi umani. Am întâlnit şi din această categorie.

Later edit. La Spitalul Judetean din Oradea o echipă de medici (de la Terapie Intensivă şi Urologie) i-au salvat viaţa printr-o intervenţie făcută la timp soţiei aceluiaşi pacient. Deci medicii merită toată preţuirea noastră şi e important să existe, să apelăm la ei şi să fie respectaţi. Tocmai: e vorba de o profesie extrem de importantă. Dar sunt medici şi medici…

Foto-plimbare. Oraş pentru blocuri

Case, blocuri, terenuri virane, terenuri cu urme de verde, câte un petec de grădină, o curte rătăcită, garduri, multe garduri, un firicel de apă înglodat în gunoaie şi rămăşiţe de construcţii, şantiere, alte blocuri. Aşa arată o bucată din „noul Cluj” – o extensie a oraşului, unde mai sunt încă disponibile terenuri construibile.

Poţi să mergi, să mergi şi să tot mergi şi nu dai de o urmă de spaţiu public, de loc unde să te aşezi, ce să mai vorbim de vreun parc, cât de mini? Doar câte un mic „loc de joacă pentru copii”, ceea ce în noile cartiere ale Clujului se traduce printr-o fâşie meschină de teren, între blocuri, cu câte un tobogan şi o hintă. Chiar şi dintre acestea, unele sunt închise cu garduri.

Nu zic că e rău că se fac blocuri. Dimpotrivă. Există cerere, e nevoie de locuinţe. Întrebarea care persistă, însă, de când m-am mutat în Cluj şi, mai ales, de când merg şi pe la şedinţele de Urbanism: de ce nu putem construi decent, civilizat, pentru oameni? Oraşul nu e loc de blocuri. E loc în care trăiesc oameni. Pe lângă locuinţă, oamenii au nevoie şi de verde, şi de o băncuţă, şi de un magazin, şi de un parc, şi de un trotuar. Oraşul nou pare însă mai mult loc de blocuri şi, cel mult, loc de parcat maşini.

 

Urban? Rural? Teren de blocuri?

Ce noroc să ai un firicel de apă în oraş, ce amenajări de spaţii verzi se pot face de-a lungul său! Sau nu.

O bucată mare de teren liber anunţă un posibil viitor şantier.

A apărut, de puţină vreme, o enigmatică staţie de autobus. Fiindcă nimeni nu s-a gândit că cei care aşteaptă ar avea nevoie, poate, să mai şi stea jos câteodată, cetăţenii au luat lucrurile în propriile mâini şi au clădit, improvizat, un mobilier urban:

 

Şi, din nou, şantiere. Unele în pauză, în ciuda avântului imobiliar.

Şi iată şi o stradă nou nouţă! Blocuri mici şi decente, aţi putea zice. Da, şi betoanele perfecte. Dacă imobilele au o retragere de la artera de circulaţie, atunci musai ca în faţa lor să fie locuri de parcare. Chiar şi micul spaţiu verde cruţat e bun, la nevoie, pe post de parking de urgenţă-

Au apărut, totuşi, nişte pomişori. Cam sufocaţi, dar pomişori…

Cu un pic de efort, o stradă de suburbie poate să aibă, totuşi, nişte spaţii verzi. În faţa fiecărui imobil e îngrijit câte un mic petec verde – unii au arbuşti, alţii flori de magnolii, tufişuri şi flori. Dar de văzut le vezi doar dacă reuşeşti să îţi strecori privirea dincolo de invazia de maşini parcate.

Posibil mini-parc? E îngrădit. S-ar putea să fie posibil loc de viitor şantier.

Şi.. ta-daaa! În sfârşit: o retragere de la stradă care nu e ocupată de parcare. O mini-speranţă.

Copacul din poză poate părea semn de primăvară. Dar nu e. E un fake. Era la fel de roz şi în ianuarie.

Oraşul nou se înnoieşte:

Pe undeva a apărut şi o grădiniţă. Asta e o raritate. Într-o zonă populată cu sute de apartamente în anii recenţi, serviciile se lasă încă aşteptate. Dar mai apar. Câte un mic magazin de parter de bloc, un restaurant, un coafor şi, iată, o grădiniţă.

Am intrat în alt peisaj. Dar coniferele sunt, să ştiţi, tot pe aici. O oază. Desigur, nu ai pe unde să te plimbi ori unde să poposeşti.

 

Vedere spre staţiunea pomicolă, acum în proprietatea USAMV. Dincolo de garduri, a rămas o mare resursă de verde pentru săracul cartier Borhanci. Sărac în spaţii publice.

Loc de viitor şantier:

Firicelul de apă se încăpăţânează să reziste. Nu pare să îi pese nimănui. Iar oamenii de la blocuri s-au ascuns dincolo de garduri. Da, în Cluj şi blocurile sunt înconjurate de garduri.

Dacă ai un spaţiu mare între blocuri (lucru tot mai rar), e loc numai bun de parcare. Şi, eventual, de găzduit gunoaiele rătăcite de la tomberoane. De ce nu o parcelă amenajată? Puţină curăţenie, nişte idei deştepte şi intervenţii minime ar putea transforma complet locul. Sau… nu merită? Te gândeşti că toţi oamenii ăştia care locuiesc aici ar vrea ca, după ce ajung acasă, să mai iasă din casă. Au, poate, de plimbat un căţel sau un copil. Au de mers până la Profi. Ceva, orice. Fiindcă, serios, chiar există oameni prin cartier!

Betoane, betoane, frumoasele mele betoane…

Civilizaţia de dincolo de garduri:

Aici, cineva şi-a păstrat bucata de verde. S-a instalat loc de grătar, nişte bănci şi chiar un solar. Loc de grădinărit şi „barbeque”.

Verde a rămas curtea unei mănăstiri.

Dâmburi şi şantiere

Loc de joacă. Nu tocmai foarte atractiv, nu? S-a jucat azi pe aici doar o pisică.

Da, posibil teren de blocuri, între blocuri:

 

Oameni, oraşe şi poveşti de prin 2018, în texte

 

Aşa, un mix, pe final de an, revizitând articolele Actual din 2018: reportaje şi interviuri, arhitecţi, IT-işti, medici, artişti, oameni buni şi realităţi dure, oameni deştepţi şi crizele momentului, copii şi oraşe:

Să aveţi un 2019 vesel, generos şi senin!

 

  • Despre oraşele viitorului. Înainte să ajungă la conferinţa unde urma să vorbească despre cum se construieşte şi se renovează în una dintre cele mai admirate capitale europene – Amsterdam, Thomas Offermans a făcut cunoştinţă cu Clujul în cel mai bun mod în care un oaspete nou poate face cunoştinţă cu un oraş: a mers pe jos. De la hotelul unde era cazat la locul conferinţei – Centrul de Interes din fosta zonă industrială (Tehnofrig) – adică aproape cinci kilometri. „Am mers pe jos, fiindcă e singurul mod prin care poţi să „capturezi” un oraş. Încerc să folosesc transportul public şi merg pe jos cât mai mult”, spune arhitectul. Prima impresie care iese la iveală natural, înainte să apucăm să deschidem subiectul: „E un oraş al maşinilor!”, spune, oarecum surprins de proporţie, olandezul.

https://actualdecluj.ro/interviu-un-arhitect-olandez-la-cluj-thomas-offermans-despre-orase-pentru-oameni-poti-castiga-mult-facand-zone-de-parcari-dar-faci-un-oras-mai-bun-daca-gandesti-pe-termen-lung-si-faci-un-parc/

 

  • Cum stă Clujul (/România) la capitolul eHealth? Sistemul sanitar din Romania este caracterizat prin „finanţare scăzută şi utilizarea ineficientă a resurselor publice, cu cele mai scăzute cheltuieli pe cap de locuitor ca pondere din PIB în Uniunea Europeană, mai puţin de o treime din media UE, arată raportul „Starea de sănătate in UE. Profilul sănătăţii în 2017”, publicat de Comisia Europeană. Asta într-o ţară în care pacienţii încă se confruntă cu condiţii mizere în spitale şi cu „legea plicului”, cu un sistem afectat de corupţie, emigraţie masivă a medicilor, salarii mici şi criză de medicamente vitale. Mai sunt, însă, desigur, şi mulţi medici buni, care salvează vieţi în fiecare zi, uneori chiar luptând cu marile lipsuri din sistem. Într-un astfel de context şi având în vedere că, potrivit unei alte statistici europene, România mai e declarată şi „modestă” în ceea ce priveşte inovaţia, poate părea surprinzător că au apărut startup-uri care îşi propun să inoveze abordând domeniul medical. Ba mai mult: câteva au reuşit să atragă finanţare externă şi să ajungă pe piaţa internaţională. Ştiaţi, de exemplu, că un startup pornit la Cluj a lansat un program folosit (în România şi Marea Britanie) pentru recuperarea pacienților care suferă de afecțiuni neurologice, locomotorii, autism, distrofii? Că o altă companie cu echipă din România a creat o aplicație care reușește să identifice alunițele periculoase de pe piele? Un alt startup a creat o aplicaţie complexă ce explică etapele de dezvoltare din viaţa copilului şi oferă ghidare cu privire la vizitele la medic şi calendarul de vaccinare, iar o echipă de la Cluj a lansat o platformă care să încurajeze donarea de sânge.

https://actualdecluj.ro/cand-tehnologia-intalneste-medicina-startupuri-romanesti-in-domeniul-sanatatii-si-exemple-de-ehealth-cu-radacini-la-cluj/

 

  • Clujul studenţiei, la o poveste cu studenţi străini. 8.509 de cetăţeni străini locuiau în Cluj în 2017, potrivit datelor Serviciului pentru Imigrări al județului Cluj, care transmite un indicator în creştere de la an la an. Dintre aceştia, 2.826 vin din state terțe și cei mai mulţi – 5.683 – sunt cetățeni ai Uniunii Europene/SEE/CH. O mare parte din afluxul de străini în Cluj se datorează universităţilor – studenţii vin aici pentru facultăţi şi taxe mai mici, mai ales când în ţările de origine procesul de admitere este şi foarte restrictiv. La Cluj e mai simplu şi mai ieftin. Am stat la o poveste cu studenţi străini în Cluj:

https://actualdecluj.ro/clujul-studentiei-cum-traiesc-strainii-experienta-romaneasca-in-capitala-transilvaniei-evenimentele-sunt-grozave-chiriile-si-traficul-impovaratoare/

 

  • Altfel de artă. Din mijlocul războiului (Primul Război Mondial, al Doilea sau din Afganistanul contemporan), soldaţii trimit scrisori acasă. Un tânăr regretă că în vremuri paşnice nu i-a oferit flori iubitei, dar îi trimite, în plic, un bucheţel din mijlocul războiului. Cele trei flori albe ajung, uscate, acasă, alături de scrisoare. El, în schimb, nu va mai ajunge nicicând. Manciu Ianoş – soţ/ tată/ bunic – îi scrie „mult doritei familii” şi cere veşti de acasă – despre oameni, despre boi şi porci, despre viaţă. Un fiu le transmite, în scris (fiindcă acum doar aşa se poate), părinţilor că îi iubeşte, deşi, faţă în faţă, nu prea o făcuse. Se vorbeşte despre lupte, răni, moarte, echipamente primitive, dor şi iubire. Suntem, de fapt, în Căminul nr.1 de Garnizoană din Cluj-Napoca şi actorii Ionuţ Caras, Matei Rotaru, alături de actorii în pregătire – studenţii Daniela Purcărea și Ștefan Iancu citesc „Scrisori de pe front”, într-un spectacol lectură. Se aud epistolele reale ale unor soldați din cele două războaie mondiale, dar și din Afganistan, iar publicul e amestecat: civilii şi militarii din Cluj au avut alocate locurile în sală 50/50. Stăm toţi la masa lungă, acoperită cu material de camuflaj în care stau prinşi mici soldăţei de plastic, şi întoarcem capetele către cititorii-interpreţi. Te ataşezi de câte un soldat ale cărui gânduri le citeşte Matei Rotaru şi speri că povestea lui nu se va încheia ca cea de dinainte: la final de scrisoare, Rotaru mai pune pe masă câte un soldăţel de jucărie şi anunţă data în care cel pe care tocmai l-a interpretat a „căzut la datorie”.

 

https://actualdecluj.ro/reportaj-interviu-actorii-trimit-mesaje-din-locuri-nebune-esti-implicat-3d/

 

  • Povestea (co-)fondatorului „reţelei citostaticelor”, al MagicCamp şi MagicHome. „Nu am om”. Cu aceste vorbe îşi începe Vlad Voiculescu povestea de pe scena TedX la Cluj şi invocă o imagine din Evanghelie: printre bolnavii merşi la scăldătoarea din Ierusalim unde îşi caută vindecarea, un paralitic îi spune lui Iisus: „Nu am om care să mă ia şi să mă arunce în scăldătoare, atunci când se tulbură apele”. „Câtă suferinţă şi deznădejde e în vorbele astea! Orice om de acolo putea să îl ia şi să îl ducă în apă, cu o singură condiţie: să decidă că îi pasă. Orice om câteodată poate face diferenţa”, spune fondatorul „reţelei citostaticelor”. Vlad Voiculescu a pus bazele reţelei prin care s-au adus în ţară medicamente pentru bolnavii de cancer care nu găseau în România tratamente vitale, a fondat, alături de Melania Medeleanu, o tabără pentru copii bolnavi,  s-a implicat în transportul şi tratamentul pacienţilor de la Colectiv în spitale din Austria şi Germania şi, recent, a lansat proiectul unei case „MagicHome”, un loc de refugiu pentru părinţii care nu au unde să stea, să se odihnească ori măcar să facă un ceai atunci când îşi aduc copiii bolnavi de cancer la Bucureşti pentru tratament.

https://actualdecluj.ro/vlad-voiculescu-la-tedxcluj-drumul-de-la-viena-la-magichome-de-romania/

 

  • Cum se poate pierde, încă o dată, un mare parc al Clujului. Primarul a anunţat în şedinţă de consiliu local că administraţia locală vrea Aquapark în zona bazei sportive din Gheorgheni. Cu toate că obiectivul e de dorit în Cluj, tot mai multe voci din societatea civilă reacţionează: da, e de dorit la Cluj un aquapark. Cu un amendament esenţial: nu în parc. Chiar şi Planul Urbanistic General e „forţat” printr-o astfel de propunere: zona este gândită pentru a deveni una de spaţii verzi cu acces nelimitat. Un aqua park nu e un spaţiu verde. Un aquapark nu are acces public nelimitat. Cât despre ideea că în zonă sunt zeci de hectare din care se poate aloca o bucăţică pentru acest obiectiv, şi aceasta poate fi demontată: „un mall cu tobogane” rupe o bucată importantă de teren dintr-o zonă deja invadată de construcţii şi din conceptul celui mai mare sistem de spaţii verzi cândva posibil în Cluj. De fapt, acum trei ani, din declaraţii, chiar primăria „făcea eforturi extraordinare ca aici, pe o suprafață de circa 60 de hectare, să realizeze un parc”. Astfel de idei par să se fi evaporat, fiindcă acum ideea cu care se defilează pune un AquaPark (o structură administrată privat, îngrădită şi generatoare de profit, cu amenajări)  în zona care, teoretic, rămăsese disponibilă pentru un parc public deschis. Primăria oferă terenul în concensiune, așteptând, în schimb, un potențial investitor care să construiască Aqua Park-ul.

https://actualdecluj.ro/cine-apara-ramasita-de-parc-est-de-noul-mall-cu-tobogane/

 

  • Aplicaţie anti-risipă. Aţi aruncat recent, cu o strângere de inimă, vreun rest de mâncare rămas în frigider, gândindu-vă că în România încă se suferă de foame? Imaginaţi-vă care e „scara” risipei în afara gospodăriilor, în restaurante sau lanţuri de retail! Cele mai multe deşeuri alimentare provin din gospodării (53%), la care se adaugă 19% din procesarea alimentelor şi 12% din serviciile alimentare, arată un raport al Uniunii Europene citat de dezvoltatorii unei aplicaţii care îşi propune să contribuie la diminuarea fenomenului. O asociaţie din Cluj a anunţat azi lansarea aplicaţiei prin care s-ar putea contribui la reducerea risipei alimentare: ShareFood, un instrument care poate fi utilizat de restaurante, firme de catering sau magazine care rămân cu mâncare pe care nu o mai pot vinde; beneficiarii ar fi ONG-uri care lucrează cu persoane defavorizate şi grupuri care au nevoie de hrană. Aplicaţia a fost lansată de o asociaţiei înfiinţată la Cluj, care găteşte şi oferă mâncare săracilor din mai multe oraşe din ţară şi a fost dezvoltată de programatori în mod voluntar.

https://actualdecluj.ro/la-cluj-s-a-lansat-aplicatia-prin-care-restaurantele-si-magazinele-pot-dona-mancarea-in-exces/

  • Interviu. Economistul care lucrează la Topul celor mai fericite ţări din lume, luptă pentru eradicarea sărăciei, l-a consiliat pe Gorbaciov şi a făcut documentare cu Angelina Jolie. E unul dintre cei mai cunoscuţi experţi în dezvoltare economică şi în lupta pentru eradicarea sărăciei, e consultant ONU şi profesor la Universitatea Columbia din New York. A oferit consultanţă pentru primul guvern post-comunist din Polonia şi a scris primul plan de tranziţie de la economia centralizată la economia de piaţă, în democraţie. A condus proiectul Millennium Villages în Africa, operat în 10 ţări, care a dus la creşterea producţiei agricole în sate africane şi la reducerea ratei mortalităţii infantile. A lucrat cu secretarul general Kofi Annan pentru a desena şi lansa Fondul global de luptă împotriva SIDA, tuberculozei şi malariei. Vorbeşte despre pericolele schimbărilor climatice şi nevoia de a regândi utilizarea energiei, a publicat încă din 2005 cartea „The End of poverty”, a mers în comunităţi, a filmat documentare cu Angelina Jolie în Africa şi e co-editor al topului Celor mai fericite ţări din lume, unde „fericirea” ţine şi de sistemul de sănătate publică, prosperitate economică şi politici guvernamentale. România e pe locul 57 în clasamentul condus de Norvegia.

https://actualdecluj.ro/interviu-economistul-care-lucreaza-la-topul-celor-mai-fericite-tari-din-lume-lupta-pentru-eradicarea-saraciei-l-a-consiliat-pe-gorbaciov-si-a-facut-documentare-cu-angelina-jolie/

 

  • De ce ne pleacă medicii? Reportaj din târg de job-uri. Din lipsă de oportunităţi, luptând uneori cu nepotisme, pentru condiţii de lucru decente şi muncă recompensată corect, pentru salarii mult mai mari sau ca să ofere o şansă în plus la o viaţă mai bună familiei, sute de medici pleacă anual din România. Potrivit unui studiu realizat recent de Universitatea de Medicină și Farmacie din Cluj-Napoca, 84,7% dintre absolvenții la nivel de licență iau în considerare posiblitatea de a pleca în străinătate pentru a profesa. În acelaşi timp, spitalele locale luptă cu lipsa de personal. La Cluj – centru medical şi universitar – se desfăşoară nu o dată, ci de două ori pe an un târg de job-uri pentru personal medical. Cele mai multe oferte sunt în afara ţării, dar, de data aceasta, şi oferta din România e ceva mai prezentă.

https://actualdecluj.ro/reportaj-printre-standurile-care-vand-locuri-de-munca-pentru-medici-de-ce-ne-pleaca-specialistii/

 

  • „Bătaia nu e ruptă din Rai”, „Salarii și șanse egale de muncă pentru femei și bărbați” sau „Girls just wanna have FUNdamental human rights” au fost câteva dintre mesajele care au defilat azi prin centrul orașului, printre oamenii ieșiți la plimbarea sau terasa de duminică. Asociația Atena Delphi, Comma și PATRIR au organizat duminică la Cluj Marșul Femeii, prin care au anunțat că vor să atragă atenția și sprijinul comunității locale asupra problemelor cu care se confruntă zilnic femeile din România. Organizatorii marșului spun că vor ca Poliția, Justiția și Sistemul Medical să ofere victimelor agresiunilor sexuale proceduri clare care să permită prevenția și combaterea rapidă a abuzului suferit și cer fonduri pentru adăposturile pentru victimele violenței deja înființate, precum și înființarea de noi adăposturi. Fondatoarea asociației COMMA, o tânără suedeză care studiază Medicina la Cluj, a anunțat cu ocazia marșului că se dorește crearea la Cluj a unui centru pentru victime ale agresiunilor sexuale. Asta în timp ce în Parlamentul României trec legi care îi ajută tocmai pe agresori.

https://actualdecluj.ro/foto-in-strada-la-cluj-pentru-drepturile-femeilor-asociatiile-vor-centru-pentru-victimele-agresiunilor-sexuale-in-parlament-se-adopta-legea-prima-bataie/

 

  • La drum. După drumuri de 200 km prin munți, un ultramaraton și o călătorie pe biciclete până în Franța, Zoltán Szénási și Alpár Katona și-au stabilit ținta pentru campania de 2018: vor să traverseze cel mai mare ghețar din Europa și strâng fonduri pentru taberele gratuite organizate copiilor bolnavi din Tabăra Yuppi. Clujenii în vârstă de 37, respectiv 36 de ani fac sport de mulți ani, au în istoric mii de kilometri parcurși și zeci de vârfuri escaladate.

https://actualdecluj.ro/doi-clujeni-vor-sa-traverseze-un-ghetar-din-islanda-si-strang-bani-de-tabere-pentru-copii-bolnavi/

 

 

  • Cum ne ferim de şarlatani? Nu ştiu voi ce ziceţi, dar eu observ că  în ultima vreme, parcă mai mult ca oricând, imediat ce deschizi poarta lumii virtuale, primeşti zeci de oferte care promit să îţi uşureze viaţa. Pe e-mail, prin reclame, de la diverse site-uri şi mai ales pe Facebook curg râuri de veşti îmbucurătoare – mai în fiecare zi am pe yahoo câte un mail de la un „dr.” care anunţă dieta senzaţională de o săptămână prin care slăbeşti 7 kg, în colţuri pe la site-uri de ştiri (!) se strecoară reclame ce zic că plante minune vindecă diabetul în câteva zile şi să nu mai vorbim de coach-i şi terapeuţi… Care sunt peste tot. Multe, multe workshop-uri, conferinţe, traininguri şi sesiuni promit să te vindece de orice, să te înveţe rapid să fii antreprenor, milionar sau, pur şi simplu, să fii fericit în 7 paşi. Simpli. […] E inflaţie de „specialişti”. Sunt atât de mulţi, încât rişti să nu mai ştii unde sunt profesioniştii adevăraţi. E plin internetul de „specialişti” în orice. Dar, dintre toate categoriile de „specialişti” care populează internetul cu teorii, păreri şi opinii neargumentate, cei mai periculoşi îmi par cei care se exprimă pe teritoriul Medicinei.

https://actualdecluj.ro/opinie-cum-navighezi-in-marea-de-coach-i-vindecatori-specialisti-si-influenceri/

 

 

  • Interviu pe Someş. Unul dintre marile atu-uri naturale nevalorificate ale oraşului – râul care îl traversează – ar urma să primească intervenţii noi, după un proiect desemnat câştigător în cadrul unei competiţii. Se propun terase succesive ce coboară mai lin spre apă, gradene, piaţete urbane, debarcadere în zona Sălii Sporturilor, ar apărea 9 km de piste de biciclete şi 13 km de alei pietonale. Un alt oraş. Proiectul câștigător al concursului de soluții pentru amenajarea Someșului, în Cluj-Napoca, de un milion și jumătate de lei, aparține firmei spaniole de arhitectură Practica, ce a înscris un proiect semnat de Jaime Daroca, José Mayoral și José Ramon Sierra. Proiectul propunea crearea unui spațiu mai generos pentru râu și generarea unei noi relații între comunitate și râul care îi aparține. José Mayoral Moratilla, de la biroul spaniol Practica, a povestit pentru Actualdecluj.ro despre ideile care au stat la baza proiectului pentru Someş, marile schimbări pe care acesta le-ar aduce, despre cum oraşul se poate împrieteni cu râul său, despre concursuri, despre locuri pentru oameni, spaţii publice şi marea luptă Om vs Maşină în oraşele viitorului.

https://actualdecluj.ro/interviu-orasul-de-pe-mal-de-apa-vazut-de-arhitectul-spaniol-din-echipa-ce-redeseneaza-somesul-jose-mayoral-clujul-ar-trebui-sa-devina-referinta-pentru-proiecte-viitoare-macar-in-regiune/

 

 

  • „Noul” Parc al Feroviarilor e gândit ca fiind în legătură cu Someșul care îl traversează, are un centru de interes și funcțiuni care pot fi utilizate pentru diverse evenimente: de la locuri de workshop-uri și amfiteatre pentru cursuri în aer liber la spații de sport, piețe volante, patinoar sau loc de înălțat zmee. Cel puțin așa arată, în descrieri și planșe, propunerile arhitecților. Echipa Asiza, coordonată de arhitectul Vlad Sebastian Rusu, a câștigat concursul pentru reamenajarea Parcului Feroviarilor, intrat de anul trecut în administrarea primăriei.

https://actualdecluj.ro/noul-parc-al-feroviarilor-descris-de-arhitectii-castigatori-acces-la-somes-loc-de-evenimente-amfiteatre-in-aer-liber-gradini-comunitare/

 

  • Şcoala cu adevărat altfel. Imaginaţi-vă un compartiment aglomerat, dintr-un tren ce pleacă din Cluj spre Vrancea, cu un grup de 13 elevi, însoţiţi de profesoare. Detaliu important: doi dintre ei citesc. Adolescenţii se întorc acasă după o excursie inedită: au fost la festivalul de film de la Cluj (cel mai mare din ţară), după ce ei înşişi au câştigat un premiu de festival. Şi nu orice fel de festival, ci o competiţie lansată la Focşani şi care îi provoacă pe liceeni să citească, să facă trailere după cărţi şi să vină cu ele în concurs.

https://actualdecluj.ro/din-vrancea-cu-elevii-la-tiff-profesoara-de-romana-care-face-concurs-scolar-de-trailere-dupa-carti/

 

  • „Nu știm mai nimic despre spații publice”. Ăsta a fost gândul care se tot repeta, în timp ce stăteam pe o băncuță în fața Tate Modern. Londra. „Nu știm nimic, de fapt, despre spații publice”. Treptat, am mai nuanțat gândul, spunându-mi că poate știm, totuşi, câte ceva sau poate că învățăm, măcar, ori că suntem la început și încă e de luptat cu administrația și oamenii care abia acum încep să priceapă ce fac spațiile publice dintr-un oraș. Sigur, Londra e o metropolă aglomerată și înțesată de mașini, dar are și artere largi, și trotuare generoase, și parcuri ce par infinite. Revenind la Tate. E aici o piațetă generoasă, mărginită de copaci și cu vedere la râu. Pe mal tocmai s-a instalat un artist ambulant și cântă la chitară și, ceva mai încolo, altcineva face baloane uriașe de săpun, pe care le aleargă toți copiii care trec pe acolo. Un domn însoțește o doamnă în cărucior cu rotile. Cei doi tocmai au ieșit din spațiul muzeului, care are, desigur, acces pentru cărucioare și facilități care să asigure accesul celor cu dizabilități sau a părinților cu copii. De altfel, prin săli dai (nu o dată) de părinți care și-au adus juniorii, în cărucioare, în vizită la expoziții.

https://actualdecluj.ro/cum-am-trait-lectia-londoneza-de-spatiu-public-stand-la-o-cafea/

 

 

  • Interviu cu un regizor, despre biserică şi vârsta marilor transformări. „De ce se zice „Crede și nu cerceta”?”, întreabă adolescentul Gabriel, recent aterizat într-un seminar ortodox, unde, în următorii ani, ar trebui să se pregătească să devină preot. Urmează luni de abuzuri, bullying, declarații semnate de colegi despre faptele altor colegi, amenințări cu exmatricularea și anii de maturizare, în „gașcă”, sub stricta supraveghere a „părintelui diriginte”, mieros și abuziv (în același timp). Un pas în urma serafimilor, proiect început cu mai bine de zece ani în urmă și lansat pe marile ecrane în toamna anului trecut, vine cu povestea personală a regizorului Daniel Sandu, el însuși absolvent de seminar. Sandu a ajuns și la Cluj, la Festivalul Internațional de Film Transilvania, unde, de altfel, filmul a și luat un premiu al publicului, și, cu AperiTIFF-ul în față, a povestit pentru Actualdecluj.ro despre film, preoție și preoți, adolescență și maturizare și mesajul pe care ar fi vrut să îl lase cu acest film.

 

https://actualdecluj.ro/interviu-regizorul-care-si-a-petrecut-adolescenta-intr-un-seminar-teologic-si-filmul-sau-despre-preoti-si-viitori-preoti-daniel-sandu-nu-atac-biserica-atac-niste-oameni-din-randul-bisericii-care/

 

 

  • La teatru, prin pivniţe. E vineri seară, stăm înghesuiţi în holul unei facultăţi, refugiaţi de recenta furtună de afară, şi aşteptăm să intrăm în aulă. Se aşteaptă câteva minute, în forfotă veselă, oamenii vin în grupuri, salută prieteni, verifică telefoane. Apoi ni se face semn să intrăm. Pe aici! De undeva, de jos, se aud bufnituri. Coborâm, totuşi. Spaţiul e îngust şi tot mai strâmt, treptele par să devină tot mai abrupte. Am ajuns într-un hol de beci sufocant. E întuneric, înaintăm de-a lungul unor pereţi reci şi decojiţi. Miroase a lumânare aprinsă şi se aud ţipete. „Înaintaţi! Hai, şobolanilor!”, îţi strigă cineva. Inspirată alegere de termeni, îţi spui, încă zâmbind. Pe măsură ce înaintezi prin beciul sufocant zâmbeşti tot mai puţin, până când nu mai ai niciun imbold să zâmbeşti şi vrei doar să ieşi cât mai repede la suprafaţă. „Hai, şobolanilor, mai repede! Tu! Pe aici!”. Toţi cei care aşteptam în forfota veselă din hol înaintăm acum în şir indian, în zgomot de lovituri şi lanţuri agitate. Cum au putut oameni să supravieţuiască ani în şir ororilor, când tu suporţi greu şi cele câteva minute de „simulare”? Pe lângă noi trece câte un personaj stins, împins de la spate de câte un „gardian”. Sunt împinşi, loviţi şi umiliţi. Cineva murmură o rugăciune, un tânăr zdreleşte peretele rece, invocându-şi tatăl despre care ştii că nu e acolo. Mergând prin beciul tot mai rece, zăreşti o baie mizerabilă şi o femeie împinsă brutal să şteargă podeaua. Într-un colţ întunecat al subsolului, devii martorul unui atac ce pare să se transforme în viol. „Mai repede, şobolanilor!”

https://actualdecluj.ro/vedere-inspre-beciurile-inchisorilor-comuniste-povestea-adrianei-georgescu-spusa-la-facultatea-de-drept-din-cluj/

 

  • Oamenii care ne-au pavat viitorul. „Am răbdat toate chinurile, da nu am vrut să recunosc nimic. Ce? Nu ştiam eu unde e soţul meu?”, zice o voce parcă din altă lume, într-un episod din „Memorialul Durerii”. O auzim, din trecut, pe Elisabeta Rizea. Unul dintre simbolurile din trecutul nostru, cea care, în anii comunismului, a susţinut grupul de rezistenţă „haiducii Muscelului”. A fost urmărită de Securitate, bătută, întemniţată, ameninţată, dar nu a cedat. Azi, casa familiei de la Nucşoara, casa unde altădată jurau cu mâna pe biblie membrii grupării şi unde pe prispă a rămas o urmă de glonţ –  e în curs de degradare. Strănepotul său şi un grup de oameni din jurul lui au demarat un plan de mult dorit, tocmai în anul „România 100”: vor să renoveze şi să transforme locul în „casă memorială”. Printre primii care au contribuit la proiectul de cinstire a memoriei unor oameni luminoşi din trecutul nostru sunt câţiva clujeni, care au adunat fonduri, în cadrul unui eveniment pus la cale de Nişte Oameni. Miercuri seară, în curtea Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei, s-au strâns 25.000 de lei pentru Casa Memorială Elisabeta şi Gheorghe Rizea.

https://actualdecluj.ro/romania-100-in-fapte-clujenii-contribuie-la-fundatia-casei-memoriale-elisabeta-rizea-simbol-al-luptei-anticomuniste/

 

 

  • Orăşenii care s-au apucat de agricultură. Doi jurişti care s-au apucat de agricultură la Jucu, o arhitectă şi un finanţist care cultivă afine la Sic, o tânără care şi-a lansat o brutărie artizanală în Floreşti, o familie revenită în România, din Canada, ca să-şi facă pensiune la Mărişel şi să vândă dulceţuri. Sunt câţiva dintre protagoniştii „noului val” de afaceri în agricultură – cele care se promovează pe reţele de socializare, au etichete cu „produs tradiţional” şi ajung în birourile corporaţiilor din Cluj-Napoca.

 

https://actualdecluj.ro/noul-val-in-afacerile-cu-decor-rural-orasenii-care-s-au-apucat-de-agricultura/

 

 

Foto: Nod Verde

 

 

  • Speranţele şi auto-evaluările celor buni dintre cei buni: reportaj printre tinerii „olimpieni” ai Matematicii. Tineri olimpici matematicieni din peste 100 de țări descind din autobuze, în fața Casei de Cultură a Studenților. Au venit din vizitele de la Salină și de la cetatea din Alba, unde au fost în excursii de relaxare după cele două zile de concurs în cadrul Olimpiadei Internaționale de Matematică (IMO) ce se desfășoară zilele acestea în Cluj. Vin în valuri. Valuri colorate, vesele şi niţel obosite. Fiecare grup e condus de câte un ghid cu pancarta ce poartă, desenat, drapelul ţării echipei respective. Aici, tinerii au program de seară: o conferință de matematică, susținută de Ciprian Manolescu și Victor Nistor, foști medaliați cu aur la Olimpiada Internațională de Matematică. Mai întâi, li se vorbeşte despre cum matematica are aplicabilitate cam peste tot (de la sistemele de logistică, la stabilirea preţului pentru locul din avion, investiţii şi programare de google translate); apoi Ciprian Manolescu, proaspăt Doctor Honoris Causa al UBB, începe o conferinţă despre teoria nodurilor – Manolescu e triplu medaliat cu aur la olimpiadă şi predă acum (şi cercetează) la UCLA. La un moment dat, tehnologia de Cluj dă greş şi profesorul rămâne fără prezentarea de pe ecran. Aplauze! Copiii aplaudă în sală (cu entuziasm de final de conferință), Manolescu râde şi el, alături de ei, dar îi asigură că nu, prezentarea nu s-a terminat. Copiii matematicieni au umor.

 

https://actualdecluj.ro/reportaj-printre-tinerii-olimpieni-ai-matematicii/

 

 

  • De la începuturile IT-ului de Cluj. La începutul anilor ’60, tânărul Liviu Negrescu termina Facultatea de Matematică-Fizică la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. La prezentarea licenței, în sală se afla ceea ce acum probabil am numi un „head-hunter”: nimeni altul decât Tiberiu Popoviciu, fondator al institutului care azi îi poartă numele, savant cu doctorat la Sorbona – unul dintre „pionierii  informaticii” româneşti, dar şi un om bine văzut de structura politică a epocii. Căuta oameni pentru ceea ce urma să devină prima echipă de „IT”-işti ai Clujului. Acela a fost momentul care avea să îi decidă cariera tânărului absolvent de Matematică. Liviu Negrescu a ajuns să lucreze într-un domeniu complet nou, la vremea respectivă, şi să contribuie la construirea primelor calculatoare electronice românești, la Cluj. A fost, de asemenea, unul dintre primii profesori de Informatică din țară. Aproape 60 de ani mai târziu, în plin boom al tehnologiei, într-un oraş plin de badge-uri, multinaţionale de software şi start-up-uri, vă propunem să ne însoţiţi într-o poveste despre „rădăcini”, chiar alături de Liviu Negrescu.

https://actualdecluj.ro/povesti-din-prima-generatie-de-programatori-ai-clujului-cu-liviu-negrescu-unul-dintre-pionierii-calculatoarelor-din-romania-de-la-programarea-in-limba-rusa-la-zorii-silicon-valley/

 

  • Cum construim la sat? O casă transformată în capelă, luminată natural, de sus şi de afară, în funcţie de momentul zilei şi de „plimbarea” soarelui, având desenate „volane spre cer” – e proiectul desemnat câştigător la secţiunea Rural, în cadrul ediţiei de 2018 a Bienalei Naţionale de Arhitectură (BNA). Premiile s-au decernat sâmbătă, la Cluj, iar alături de câştigător au mai fost nominalizate încă trei proiecte şi expuse multe altele, care au potenţial să facă din „noile” noastre sate locuri mai frumoase. E pentru prima dată când o astfel de secţiune face parte din programul Bienalei şi merită menţionat şi că, în ultima vreme, arhitecţii au făcut eforturi pentru a readuce atenţia spre un sector-„Cenuşăreasă”: ruralul. Recent, prin Ordinul Arhitecţilor, s-au lansat o serie de ghiduri pentru încadrarea în specificul local din mediul rural, cu norme pentru diverse zone ale ţării (inclusiv Dealurile Clujului), ghiduri pe care le puteţi consulta AICI.

 

https://actualdecluj.ro/casa-cu-volane-spre-cer-cum-arata-cele-mai-bune-proiecte-gandite-de-arhitecti-pentru-satele-romanesti-premiile-bienalei-nationale-de-arhitectura/

 

  • Din viaţa şi preocupările copiilor digitali. Pentru cei din generaţia mea, la vârstă de şcoală primară, Cosette era fetiţa blondă cu ochi mari, din Mizerabilii. Vorbim despre Mizerabilii, desigur, în varianta de desen animat (acolo unde povestea începe de la momentul în care Jean Valjean o salvează pe micuţă de la exploatatorii săi), până să ajungi, un pic mai încolo, la romanul lui Victor Hugo, care îţi dezvăluie şi tragicile poveşti ale mamei micuţei şi salvatorului fugar. Acum, în era digitală, în lumea noastră a apărut şi… Codette.  Codette e o „prinţesă a programării”, care are acces la laptop, smartphone şi tabletă şi care ştie să scrie cod (de aici şi numele). A fost adusă la Biblioteca Judeţeană Octavian Goga, sub formă de poveste, de Anca Morar, învăţătoare şi coordonator de programe la Simplon, organizaţie care susţine cursuri de programare pentru copii. Anca e cea care ne-o introduce pe Codette, la început de curs. Fiindcă am ajuns, de fapt, la un curs – un curs de programare, dedicat exclusiv fetelor care au între 8 şi 11 ani, la filiala din Zorilor a bibliotecii.

https://actualdecluj.ro/reportaj-sub-vraja-printesei-tehnologiei-fetele-din-cluj-au-venit-la-curs-de-programare-gandit-pentru-nativii-digitali/

 

 

  • Exemple din Clujul interbelic pentru oraşele de azi. Palate remarcabile şi clădiri emblematice, pieţe, spaţii verzi şi grădini publice, cartiere planificate, locuinţe „notabile”, valoroase şi azi,  dar şi decente locuinţe sociale şi obiective publice realizate prin concursuri – toate făceau parte din peisajul arhitecturii şi urbanismului clujean, în perioada interbelică. Câteva „bune practici” de atunci se reinventează în oraş abia în perioada de acum (vezi concursurile), au mai rămas şi azi câteva clădiri emblematice (multe degradate), alte planuri au fost îngropate, iar galopanta piaţă imobiliară din anii recenţi şi slaba gestionare a oraşului îi lasă pe arhitecţi nostalgici în faţa planşelor de altă dată. Dar aceste planşe pot fi încă studiate şi, vreme de câteva zile, ele sunt în spaţiul public, iar clujenii îşi pot face o idee mai clară despre evoluţia oraşului.

https://actualdecluj.ro/cladiri-emblematice-reguli-in-dezvoltare-concursuri-de-proiecte-si-locuinte-sociale-exemple-din-perioada-interbelica-a-clujului-vs-orasul-de-azi/

 

  • Traiul decent. O familie de patru persoane are nevoie de 6.752 lei pentru cheltuieli lunare, pentru a asigura „un trai minim decent”. Așa arată calculele specialiștilor care au realizat studiul publicat de Friedrich Ebert Stiftung (FES) România. Cercetarea realizată de Syndex România și Institutul pentru Cercetarea Calității Vieții arată cât de departe sunt salariile din România faţă de costurile pentru un nivel de trai decent, după cum subliniază reprezentanţii sindicatelor.

 

https://actualdecluj.ro/care-sunt-cheltuielile-lunare-pentru-un-trai-minim-decent-in-marile-orase-din-romania/

 

 

  • Reportaj la târgul de job-uri în IT. „Tu ştii cât câştigă ăştia, băi?”, îi zice un tânăr colegului de expediţie, în timp ce ne uităm cu toţii înspre un ecran cu demo-uri de programe. „Păi du-te şi tu la ei!”, sugerează amicul. „Ei! Ăştia îi iau numai pe ăia, cei mai buni…”, vine răspunsul, cu o urmă de dezamăgire. Suntem la Târgul de Cariere în IT şi căutăm oportunităţi de job-uri, printre standuri cu roboţei, maşini, sisteme de realitatea virtuală şi ecrane cu smart-city-uri şi maşini ale viitorului. E industria momentului în Cluj-Napoca şi vrem să aflăm cam ce se caută şi cât de greu îşi găsesc angajatorii oameni buni în echipe.

 

https://actualdecluj.ro/vrei-job-in-it-multinationale-cu-birouri-la-cluj-firme-nordice-care-cheama-programatori-in-danemarca-sau-startup-uri-locale-au-nevoie-de-oameni/

 

  • Centenarul, din terminalul Plecări. Serbăm de 1 Decembrie – sub tricolor, printre discursuri, statui și baloane – formarea României Mari. Dar, de fapt, România se face tot mai „mică”. Între 3 și 5 milioane de români trăiesc și lucrează în afara țării, unul din patru absolvenți de studii superioare pleacă din țară și e criză acută în Sănătate – unul din patru medici a părăsit România. Sunt date menționate într-o analiză din an-Centenar a unor economiști ai Băncii Mondiale. Generații întregi de copii, nu mai puțin de 100.000, conform datelor oficiale, rămân în țară fără părinți, deoarece aceștia pleacă în străinătate în căutarea unui loc de muncă. Numai în 2017, populația țării a scăzut cu 120.700 persoane, din cauza declinului demografic și a emigrației, până la 19,52 milioane de locuitori înregistrați la 1 ianuarie 2018. Dar acestea sunt cifre. În spatele lor stau oameni și familii. Eu, personal, ajung de vreo două ori pe an (în anii norocoși) în aeroport, ca să întâmpin pe cineva drag la terminalul Sosiri, doar pentru ca peste câteva zile să ajungem la terminalul Plecări, unde, dacă nu mergi în vacanță, știți și voi că nu e prea veselă atmosfera. Iar ca mine sunt mii, sute de mii, milioane de români – căci, de acum, nu știu dacă a mai rămas cineva care să nu aibă măcar un membru al familiei, un apropiat, un prieten drag, un cunoscut plecat „dincolo”. De aceea, la moment aniversar, am ales să le „dau cuvântul” lor, celor „de dincolo”. Pentru o altă perspectivă. Omul de care mă despart la terminalul Plecări, prieteni, foști colegi de școală sau de muncă ori oameni pe care i-am intersectat, la lucru, aici, și care între timp au plecat din țară ne-au răspuns la două teme. I-am întrebat cum se vede, de departe, România la 100 de ani. Și dacă (și pentru ce) s-ar întoarce acasă. Indiferent de răspuns – că ar veni sau nu înapoi, fiecare dintre ei se gândeşte cu drag la România de acasă.

https://actualdecluj.ro/special-romania-la-100-de-ani-cum-se-simte-centenarul-de-la-terminalul-plecari/

 

P.S.: poza de sus e mai veche, dar e de la muncă şi e făcută de Mircea Reştea.

 

Vă recomand, cu drag, să recitiţi şi textele selectate de colegii de la Actual de Cluj, pe final de an:

 

https://actualdecluj.ro/retrospectiva-actual-ce-sa-recitesti-din-2018-recomandarile-lui-catalin-suciu/

https://actualdecluj.ro/retrospectiva-2018-ce-sa-recitesti-in-2019-recomandarile-luminitei/

https://actualdecluj.ro/retrospectiva-actual-ce-sa-recitesti-din-2018-recomandarile-cosminei-fernoaga/

https://actualdecluj.ro/retrospectiva-actual-ce-merita-sa-recitesti-din-2018-recomandarile-lui-mihai-prodan/

 

 

 

România din visele de şcoală ale viitorilor arhitecţi

 

Proiecte de infrastructură şi regenerări urbane, centre pentru copii şi vârstnici, pentru imigranţi, pentru dependenţi de droguri sau pentru bolnavi, campusuri universitare, centre de educaţie şi cultură, muzee sau centre paliative, cinematografe sau instituţii de cercetare, foste exploatări miniere dezafectate transformate în şcoli şi centre de producţie de energie alternativă, grădini urbane, parcuri, ansambluri comunitare. Sunt numai câteva dintre propunerile unor viitori arhitecţi, care, deocamdată, sunt la stadiu de proiecte de şcoală. Dacă dai o raită printre proiectele de la secţiunea „Diplome – Arhitecţi în Afirmare” de la Bienala de Arhitectură parcă vezi dintr-o dată oraşe mai bune. Aici, în lumea reală, nu a randărilor, aşteptăm de peste 10 ani să înceapă lucrul la un spital regional (la Bucureşti un ONG s-a apucat să construiască un spital pentru copiii bolnavi de cancer), centrele de vârstnici le poţi număra pe degetele de la o mână, „campusurile” se limitează la câteva cămine neîncăpătoare (pentru restul studenţilor rămâne să se chinuie să facă faţă chiriilor exorbitante din oraş), iar spaţiile de artă sunt limitate la vreo două-trei clădiri de patrimoniu şi câteva centre improvizate. Iar de mari centre de cercetare… ce să mai vorbim? Sigur, la o prezenţă în vreo şedinţie a unei comisii de Urbanism ori la o tură prin Cluj (zic de Cluj, fiindcă eu sunt aici, dar chestiunea rămâne valabilă la scară mai largă), şantierele îţi arată că „piaţa” ar cere altceva: blocuri şi mai multe blocuri. Cel mult nişte clădiri de birouri ori câte un centru comercial. Cum ar fi, însă, ca pe lângă blocuri (că de apartamente tot mai e nevoie), birouri (nu e rău să se mişte industria IT şi nici celelalte) şi centre comerciale, să apară şi genul ăsta de proiecte, pe care şi le imaginează studenţii?

Aruncaţi o privire măcar la titlurile acestor lucrări, propuse în lucrări de diplomă!

Mai rămâne totuşi un regret: unde sunt de găsit beneficiari care să comande (şi să realizeze) asemenea proiecte?

Câteva exemple din lista BNA:

Infrastructura ca arhitectură – vizează lanţul de lacuri din nordul Capitalei, unde infrastructura (sistemul rutier şi cel hidrotehnic) „uită de anumite spaţii din jurul său şi ajunge, în mod ironic, să despartă spaţii”. „Proiectul visează zona de sub pod şi de deasupra unei ecluze propuse. Spaţiul de sub pod, mediu ce atrage nocivitate şi spaţiul de deasupra ecluzei propuse, un mecanism ingineresc, care permite navigaţia şi activează lacurile, dar care crează o gaură, separă parcul în două”, explică autoarea, Georgiana Grigore.

Casa Pionierului 2.0 din Baia Sprie vizează Uzina de Preparare Baia Sprie, numită și Flotația, parte din fostul Complex Minier Baia Sprie, unul dintre exponatele decăderii post-industriale. Iată cum pune problema autoarea, Teodora Ungureanu:  „Prin alegerea sitului pentru proiectul de diplomă am vrut să-mi răspund unor întrebări care au apărut crescând în acest oraș și apoi urmând cursurile facultății de arhitectură:
•cum trebuie abordate arhitectural fostele situri miniere în raport cu comunitățile locale?
•este potrivită o abordare patrimonial industrială? sau planul primăriilor de a demola complexurile miniere este suficient?
În urma studiului am ajuns la concluzia că este nevoie de o strategie amplă la nivelul întregului bazin minier Baia Mare”. Lucrarea se opreşte asupra Casei Pionierului 2.0: școală alternativă de cercetași într-un context post-minier.

 

Platformă de cercetare biologică pe lacul Bicaz. „Propunerea vizează regândirea fostei stațiuni de cercetare, implicând direct publicul, prin acțiuni de informare și experimentare in situ. Cercetările științifice funcționează în paralel cu activitățile educaționale și recreative, puse la dispoziția publicului în scopul conștientizării colective a unor probleme de mediu și încercării soluționării lor”, explică autoarea, Andreea Irimia.

Robert Dozsa propune un Centru de reabilitare şi detoxifiere a persoanelor dependente de droguri, în Cluj, în zona Hoia. „Acest proiect își propune să răspună acestei cerințe de a crea un mediu pozitiv și protejat, benefic procesului terapeutic prin realizarea unor serii de spații care se deschid spre natură și invită natura în interior, natura având un rol major în sănătatea fizică și psihică a oamenilor datorită capacității acesteia de a reduce stresul”.

 

Muzeu al Colecţiilor Regale sau de Ceramică, Centru de Arte şi Meserii, o conversie în campus şi universitate de arte în locul vechiului sit industrial Moara lui Assan din Bucureşti sunt alte proiecte.

Regenerare traseu de cale ferată şi a zonelor industriale din Bucureşti (autor Reona Vulpe):

 

Alţi studenţi s-au gândit la reactivarea falezei Dunării Brăila și a morii Violattos, la Reconversia bazei miniere Baia Sprie în centru de producție a energiei alternative geotermale sau la revitalizarea centrului istoric în Curtea de Argeş ori la un Campus de cercetare al biodiversitatii în Galaţi. Casa filmului Cinematecă şi Arhivă, în Bucureşti, valorificând arhiva naţională de film e un al proiect de diplomă.

Bianca Nicolae vine cu un proiect legat de tragedia de la Colectiv – pe fosta platformă Pionierul: spaţii special destinate artei si exprimării artistice. Proiectul vizează transformarea halei care a găzduit clubul Colectiv într-o seră/grădina botanică închisă, „cu intenţia de a păstra în permanenţă viaţa în interiorul său”.

 

 

Alţi studenţi propun proiecte pentru Centrul social-filantropic al Mănăstirii Plumbuita, București, pentru un Centru de intervenții și terapii integrate pentru copiii cu tulburare de spectru autist şi un Centru regional de cazare și proceduri pentru solicitanții de azil.

Există o variantă de Centru de Îngrijiri Paliative în Timişoara, o şcoală de tâmplărie în Leordeni, Argeş sau recuperarea zonei Mucart din Cluj, în Centru de producție și cultură cinematografică sau un Centru de Cercetare și Inovare în Fabricarea Digitală -arhitectură memorială la Periprava.

Mucart (autor Gloria Gagu):

Găsiţi toate proiectele AICI

Familia destrămată

Aşteptam avionul pentru scurta plecare (de vacanţă) din ţară şi, ca să îl găsesc, urmăream tabela electronică din aeroport. Alături, o doamnă îşi păzea valiza uriaşă şi poşeta ceva mai mică, venea spre tabelă şi se îndrepta din nou spre banchetă, dar era prea agitată ca să se aşeze. În sfârşit, îndrăzneşte şi întreabă: „Unde plecaţi?”. Ea aştepta zborul spre Italia. Era prima ei călătorie cu avionul şi, de aici, nervozitatea. Nu prea ştia procedurile, aşa că voia să găsească pe cineva care merge spre aceeaşi destinaţie, ca să înveţe cum stă treaba. Pleca în Italia, la muncă. „Am tot mers pe câteva luni şi am venit înapoi, de câţiva ani. Aş fi vrut să nu mă mai duc, să mă stabilesc acasă, dar… ştiţi cum sunt pensiile…” Doamna era pensionară şi nu îşi permitea să fie pensionară acasă, în România. „Fiică-mea (rămasă acasă, în ţară) m-a sunat acuma să mă întrebe dacă mai am emoţii cu drumul. I-am zis că acum am şi mai mari emoţii”, ne împărtăşeşte ea, despre anticiparea primei experienţe cu avionul. Până acum, făcuse o mulţime de drumuri, cu autocarul. Ani de zile, dus-întors, cu autocarul. Două zile de osteneală pe drum, pentru încă câteva luni de osteneală – o pensionară îngrijind vârstnici, în Italia. „De data asta încă e bine. Merg la o doamnă pe care o ştiu, e în regulă, se mai descurcă, nu e imobilizată la pat. Cu cei imobilizaţi e foarte greu”. Ne-am despărţit pe aeroport în Bari – ea aştepta maşina care să o ducă la muncă.
La doar câteva zile distanţă, după o scurtă excursie spre o localitate de poveste ridicată nu departe de Bari – Alberobello, cu un cartier de case „de pitici” – ghid de drum pe tren ne-a fost o altă româncă. Văduvă, cu un fiu acasă, în România, şi cu o fiică în Spania, doamna lucra acum într-un hotel în localitatea turistică. Şi ea plecase tot pentru muncă. Era de peste 10 ani în Italia, zicea că se descurcă cât de cât bine, dar că se simte tare singură. Se emoţionase că ne văzuse pe noi doi, împreună, pe o bancă în gară, vorbind româneşte. Ne-a mai zis o dată că e greu să fii singur. Planul era ca, de la anul, să se întoarcă acasă, în Moldova, să ajute la creşterea nepoţilor.
Imediat ce am ajuns în Italia, deschizând internetul, am dat peste poveste asta tare tristă a unui pantofar din Grigorescu, scrisă de colegul Cătălin Suciu – https://goo.gl/E1Ez13 . Soţia pantofarului din reportaj plecase de ani de zile, tot în Italia. La muncă, pentru un viitor mai bun. Acolo a făcut un atac cerebral şi a intrat în comă. Soţul rămas acasă încerca să adune bănuţi, să poată să meargă să o vadă.
În aceeaşi zi, deschizând internetul, în concediu în Italia, am aflat că acasă tocmai se anunţa „referendumul pentru familia tradiţională”.
Eu am pe cineva drag din familie plecat din ţară, am o mulţime de foşti colegi şi prieteni plecaţi, am prieteni care au prieteni şi oameni iubiţi, plecaţi din ţară. Nu ştiu dacă a rămas vreun român care să nu aibă dincolo de graniţe pe cineva din familie ori pe vreun alt om drag, foarte apropiat.
M-am gândit aşa, în contextul ăsta, că s-ar putea ca la noi asta să fie Familia Tradiţională. Familia destrămată.
Iar pentru aşa ceva nu se poate vota…

Ca să nu ne întristăm prea tare, mai las aici o definiţe a familiei tradiţionale, care îmi pare foarte exactă:

Adevărata definiţie a familiei: Un grup de persoane care deţin împreună o pungă plină cu pungi

 

 

Traiul în Oraşul Imobiliar

Treceam recent prin Bună Ziua, printre aglomeraţiile de blocuri şi bloculeţe puse unul lângă altul şi constatam că pe fiecare petec de teren rămas între blocuri cineva s-a străduit să facă în aşa fel încât să mai încapă un bloc. Mai mic, mai mare, mai alungit, mai lat, mai oricum, dar să încapă încă unul. Mă gândeam aşa… cum s-a ratat şansa de a se constitui aici un cartier adevărat, cu apartamente cu panoramă şi spaţii publice. Numai că Bună Ziua nu e singurul exemplu. Şi eu locuiesc într-o „extensie” a Clujului, nu am vreun parc pe aproape, iar în proiectul de „centru de cartier” de alături nu a apărut niciun amărât de magazinaş, fiindcă a fost mult mai convenabil ca la parter de bloc să se facă o altă afacere. Oricum, mi-am dat seama că, de fapt, nu cred că ştiu un proiect nou în Cluj, care să fie aşa… cum să zic? de dat exemplu. Unul realizat pe o suprafaţă decentă, cu apartamente decente, care să beneficieze de condiţii decente de trai: spaţii verzi, locuri de joacă adevărate, acces la spaţii publice, la servicii şi transport în comun, unul în care să nu ai vecinii la distanţă de un deget şi în care să ai şi trotuare pe stradă. Adică un proiect frumos, decent, cu tot ce trebuie pentru un trai normal. Nu un trai de lux. Ceva (mai zic a suta oară cuvântul ăsta) decent. Nu spun că nu sunt proiecte de calitate în oraş. Sigur sunt. Dar mă refer acum la ceva mai mult decât ceea ce ţine strict de dezvoltator sau strict de administraţie sau strict de locuitori. Mă refer la ceva ce ţine de toţi ăştia, de toţi factorii care au de-a face cu traiul în oraş, la proiecte de calitate, care să beneficieze şi de un context bun. Adică, dacă tot trăim în acest „rai imobiliar” (în care media preţurilor cerute a trecut de 1500 euro/mp), plin de „residence”-uri şi de ansambluri cu denumiri care se termină cu „park”, avem proiecte noi cu adevărat de dat ca exemple? Nu e o întrebare retorică şi nu încerc să dau vina pe cineva pentru situaţie. Întreb pe bune: ştiţi, în Cluj-Napoca, proiecte imobiliare (de locuinţe) de dat exemplu cu „aşa da”? Şi nu mă refer aici la câte o casă frumoasă, bună de pus în lista premiilor de Arhitectură. Ci la proiecte de locuinţe colective, cu tot ce trebuie. Şi care să fie şi puse în practică, fiindcă machete şi randări faine am văzut şi eu destule.
Ştiţi? Am putea face o listă cu aşa ceva? Să adunăm nişte exemple de „aşa da”? Şi ce înseamnă pentru voi un proiect rezidenţial „aşa da”?

Olimpienii

La Olimpiada Internaţională de Matematică, în faţa a sute de tineri concurenţi, Ciprian Manolescu, proaspăt Doctor Honoris Causa al UBB, începe o conferinţă despre teoria nodurilor. Manolescu e triplu medaliat cu aur la olimpiadă şi e acum profesor la UCLA. La un moment dat, tehnologia dă greş şi profesorul rămâne fără prezentarea de pe ecran. Aplauze! Copiii aplaudă în sală (cu entuziasm de final de conferință), Manolescu râde şi el, alături de ei, dar îi asigură că nu, prezentarea nu s-a terminat. Copiii matematicieni au umor. Au umor şi sunt obosiţi. În sală, un olimpic luptă cu un cub rubik, mai încolo un licean roşcat (aş fi zis că e irlandez, dar aflu că e cu echipa Italiei 🙂 ) stă alături de un alt coleg olimpic care poartă pe cap acoperământ din lumea islamică. Prezentarea reîncepe, urmează alte informaţii. În amfiteatru, de undeva, apare o vidră! O vidră de pluş. Unul dintre olimpici o adoptă rapid şi şi-o pune peste fes. Altcineva a deschis, în faţă, un laptop mic și întrezărim rezultatele celuilalt Mondial, cel de fotbal. Între timp, de pe scenă curg încontinuu informații și teoreme. Iar la final e rândul întrebărilor din public. Și tinerii intervin fără prea multe ezitări. Aş fi zis că, de fapt, nimeni nu a prea ascultat nimic şi, cumva, îi înţeleg – abia au scăpat de încă un „examen” greu, e seară şi sunt osteniţi. Dar nu. O întrebare, încă una. Şi încă una. După două zile de concurs, încă una pe drumuri de excursie, sosiţi în oraş la ora 5, la o conferinţă, copiii sunt încă prezenţi aici, de-adevăratelea, şi sunt alerţi. Au fost atenţi! Părea că, laolaltă, formează un fel de clasă obişnuită (ceva mai mare, desigur) de elevi nerăbdători, obosiţi după o zi de drumuri, care își găsesc ocupații și abia așteaptă să se termine ora. Dar nu… încă o întrebare. Și încă una. Când Manolescu e nevoit să închidă sesiunea, pentru că mai urmează un vorbitor, în sală mai erau cel puţin trei mâini ridicate şi multe întrebări.

Sunt serioşi şi îşi fac evaluări serioase, îţi spun clar dacă au fost mai buni sau mai puţin buni decât anul trecut, sunt dezamăgiţi dacă li se pare că nu au evoluat şi încântaţi dacă şi-au atins aşteptările. Unii dintre ei sunt amuzanţi şi prietenoşi, alţii dezamăgiţi şi reţinuţi, unii sunt sociabili şi zâmbitori, alţii timizi sau poate chiar sceptici. Unii te-ar evita bucuroşi (nu sunt obişnuiţi cu ziarişti şi nici nu ar vrea să fie), alţii împărtăşesc încântaţi experienţa de aici (cu bune sau cu dezamăgiri).

Nu mi-am dat seama dacă sunt conştienţi de cum îi privim noi, cei din afara cercului lor, fiindcă mi se părea că ei de fapt se compară doar cu ceilalţi olimpici. E greu să te crezi prea bun, când ai luat o menţiune şi alţii au luat aur. Copiii ăştia (olimpici!) sunt adesea dezamăgiţi de ei înşişi. Consideră că nu au făcut destul. La nivelul ăsta, nu te mai compari cu ceilalţi colegi de clasă, ci cu olimpicii internaţionali. Şi cumva e bine aşa. E sănătos. În lumea asta plină de auto-suficienţă, de deştepţi auto-proclamaţi, de emfatici şi de importanţi, de oameni care promit fără să facă nimic, de lăudăroşi şi de personaje care nu îşi dau seama de propriile limite. Tinerii ăştia (sau cei mai mulţi dintre ei) par să aspire la mai mult; nu se laudă fiindcă-s mai buni decât colegii lor de clasă sau decât noi, ăştia fără medalii. E o impresie personală.
Faini copiii ăştia, chiar faini…

Câteva bucăți din gândurile/ zicerile lor:

Andreas, mezinul echipei Norvegiei: „cred că am devenit mai bun, în ultimul an, cred că a fost mai uşor pentru mine, din acest punct de vedere; dar nu m-am descurcat prea bine în prima zi, aşa că mă aştept ca scorul să fie cam la fel ca anul trecut” . „Voi veni şi la anul. O să mă străduiesc pentru rezultate mai bune”

„Mă aştept la un scor mai mic la această ediție. Cred că am fost mai puţin pregătită, poate nu m-am pregătit cât ar fi trebuit”

„Competiţia a fost minunată”, spune Renat, din Arabia Saudită, menţionând că se pregăteşte pentru asta de şase ani. „Am mai fost la alte competiţii internaţionale, dar nu la IMO”, precizează tânăra. „Competiţia a fost la nivelul aşteptărilor mele, m-am descurcat foarte bine, zic eu. Am găsit că problemele au fost foarte interesante, iar asta e ceea ce contează. Sper la o medalie”.

„Participanţi din alte ţări, din USA, de exemplu, ne spuneau că au început să se pregătească (de olimpiade) de când aveau 9 ani. Noi… de anul trecut. La noi nu se încurajează atât de mult Ştiinţele şi Matematica”, spune Anis, care vine din Algeria.

Întrebare pentru Antonie, olimpic român ce urmează să studieze la Oxford, în contextul „ne pleacă valorile”: te vezi făcând ceva de performanţă aici, în România, cândva? „Chiar mă văd cândva întorcându-mă aici. Mă gândesc că e bine ca înainte de asta să îmi ating potenţialul și în străinătate. Dacă oi avea aşa ceva – potenţial”, spune tânărul participant la o olimpiadă internațională de matematică. „Aș vrea să fac tot ce pot acolo, apoi să mă întorc să ajut şi aici. Ca să fac ceva util aici, ar trebui să pot să fac ceva util aici, dar ca să pot face asta, trebuie mai întâi să adun”

 

Un reportaj cu ei aici:

https://actualdecluj.ro/reportaj-printre-tinerii-olimpieni-ai-matematicii/

Sursa foto: IMO 2018

Cum am trăit lecția londoneză de spațiu public, stând la o cafea

 

„Nu știm mai nimic despre spații publice”. Ăsta a fost gândul care se tot repeta, în timp ce stăteam pe o băncuță în fața Tate Modern. London. „Nu știm nimic, de fapt, despre spații publice”. Treptat, am mai nuanțat gândul, spunându-mi că poate știm sau învățăm, măcar, ori că suntem la început și încă e de luptat cu administrația și oamenii care abia acum încep să priceapă ce fac spațiile publice dintr-un oraș. Sigur, Londra e o metropolă aglomerată și înțesată de mașini, dar are și artere largi, și trotuare generoase, și parcuri ce par infinite. Revenint la Tate. E aici o piațetă generoasă, mărginită de copaci și cu vedere la râu. Pe mal tocmai s-a instalat un artist ambulant și cântă la chitară și, ceva mai încolo, altcineva face baloane uriașe de săpun, pe care le aleargă toți copiii care trec pe acolo. Un domn însoțește o doamnă în cărucior cu rotile. Cei doi tocmai au ieșit din spațiul muzeului, care are, desigur, acces pentru cărucioare și facilități care să asigure accesul celor cu dizabilități sau a părinților cu copii. De altfel, prin săli dai (nu o dată) de părinți care și-au adus juniorii, în cărucioare, în vizită la expoziții.

 

 

Tate, în sine, e o fostă centrală electrică reconvertită în spațiu de artă, după un proiect al starchitecților elvețieni Herzog & De Meuron. Beneficiarii explicau că au ales aces proiect mai ales datorită faptului că propunerea lor păstra din caracterul original al clădirii.

Iar ceea ce a rezultat e impresionant. Mă feresc, de obicei, de cuvinte mari, dar de data asta corect e să spun că da – m-a impresionat. Nu e așa că „hai să ocupăm o fostă fabrică, să zugrăvim și, poate, să recompartimentăm”. Acolo e un proiect uriaș, integrat, cu spații generoase de expunere și cu o grămadă de alte zone dedicate pentru activități conexe: spații de educație, cafenele, locuri de proiecții și altele și altele. Chiar la intrare, dau de un grup mare de școlari. S-au trântit pe jos și scot de prin rucsacuri ceva ce par a fi caiete de notițe (sau desen). Aflu că, de fapt, cam toate muzeele din Londra au activități și spații dedicate celor mici și învățării, în mod interactiv.

 

 

Urci în turn, la etajul 10 (în lift ai detalii despre spații și activitățile pe care le conțin), îți iei o cafea și ai vedere spre Londra.

 

 

Nu intru în detalii despre nivelul expozițiilor, zic doar că atunci când m-am nimerit eu pe acolo era o expoziție cu lucrări de Picasso (plus, desigur, multe altele). Sunt alții mai competenți în evaluări pe segmentul acesta, las doar o impresie de vizitator. E un spațiu generos și prietenos, pentru oameni. Și pentru artă, desigur, dar așa l-am simțit din primul moment: un loc pentru oameni.

Totuși… ce fain ar fi să ne mai treacă teama asta că dacă nu avem multe, multe parcări și multe drumuri pentru mașini o să fie dezastru. Și să lăsăm mai mult loc pentru oameni. Și dacă am face reconversii de-adevăratelea…