Cum am trăit lecția londoneză de spațiu public, stând la o cafea

 

„Nu știm mai nimic despre spații publice”. Ăsta a fost gândul care se tot repeta, în timp ce stăteam pe o băncuță în fața Tate Modern. London. „Nu știm nimic, de fapt, despre spații publice”. Treptat, am mai nuanțat gândul, spunându-mi că poate știm sau învățăm, măcar, ori că suntem la început și încă e de luptat cu administrația și oamenii care abia acum încep să priceapă ce fac spațiile publice dintr-un oraș. Sigur, Londra e o metropolă aglomerată și înțesată de mașini, dar are și artere largi, și trotuare generoase, și parcuri ce par infinite. Revenint la Tate. E aici o piațetă generoasă, mărginită de copaci și cu vedere la râu. Pe mal tocmai s-a instalat un artist ambulant și cântă la chitară și, ceva mai încolo, altcineva face baloane uriașe de săpun, pe care le aleargă toți copiii care trec pe acolo. Un domn însoțește o doamnă în cărucior cu rotile. Cei doi tocmai au ieșit din spațiul muzeului, care are, desigur, acces pentru cărucioare și facilități care să asigure accesul celor cu dizabilități sau a părinților cu copii. De altfel, prin săli dai (nu o dată) de părinți care și-au adus juniorii, în cărucioare, în vizită la expoziții.

 

 

Tate, în sine, e o fostă centrală electrică reconvertită în spațiu de artă, după un proiect al starchitecților elvețieni Herzog & De Meuron. Beneficiarii explicau că au ales aces proiect mai ales datorită faptului că propunerea lor păstra din caracterul original al clădirii.

Iar ceea ce a rezultat e impresionant. Mă feresc, de obicei, de cuvinte mari, dar de data asta corect e să spun că da – m-a impresionat. Nu e așa că „hai să ocupăm o fostă fabrică, să zugrăvim și, poate, să recompartimentăm”. Acolo e un proiect uriaș, integrat, cu spații generoase de expunere și cu o grămadă de alte zone dedicate pentru activități conexe: spații de educație, cafenele, locuri de proiecții și altele și altele. Chiar la intrare, dau de un grup mare de școlari. S-au trântit pe jos și scot de prin rucsacuri ceva ce par a fi caiete de notițe (sau desen). Aflu că, de fapt, cam toate muzeele din Londra au activități și spații dedicate celor mici și învățării, în mod interactiv.

 

 

Urci în turn, la etajul 10 (în lift ai detalii despre spații și activitățile pe care le conțin), îți iei o cafea și ai vedere spre Londra.

 

 

Nu intru în detalii despre nivelul expozițiilor, zic doar că atunci când m-am nimerit eu pe acolo era o expoziție cu lucrări de Picasso (plus, desigur, multe altele). Sunt alții mai competenți în evaluări pe segmentul acesta, las doar o impresie de vizitator. E un spațiu generos și prietenos, pentru oameni. Și pentru artă, desigur, dar așa l-am simțit din primul moment: un loc pentru oameni.

Totuși… ce fain ar fi să ne mai treacă teama asta că dacă nu avem multe, multe parcări și multe drumuri pentru mașini o să fie dezastru. Și să lăsăm mai mult loc pentru oameni. Și dacă am face reconversii de-adevăratelea…

Reclame

Cum navighezi în marea de coach-i, „vindecători”, specialiști şi influenceri?

 

Nu ştiu voi ce ziceţi, dar eu observ că  în ultima vreme, parcă mai mult ca oricând, imediat ce deschizi poarta lumii virtuale, primeşti zeci de oferte care promit să îţi uşureze viaţa. Pe e-mail, prin reclame, de la diverse site-uri şi mai ales pe Facebook curg râuri de veşti îmbucurătoare – mai în fiecare zi am pe yahoo câte un mail de la un „dr.” care anunţă dieta senzaţională de o săptămână prin care slăbeşti 7 kg, în colţuri pe la site-uri de ştiri (!) se strecoară reclame ce zic că plante minune vindecă diabetul în 3 zile şi să nu mai vorbim de coach-i şi terapeuţi… Care sunt peste tot. Multe, multe workshop-uri, conferinţe, traininguri şi sesiuni promit să te vindece de orice, să te înveţe rapid să fii antreprenor, milionar sau, pur şi simplu, să fii fericit în 7 paşi. Simpli.

Desigur că să înveţi mereu e treabă admirabilă, să vrei să te perfecţionezi e ideal şi e de-a dreptul minunat să fii dispus ca, deşi ai deja un job, să te apuci să aprofundezi un alt domeniu. Sunt multe conferinţe utile, cu oameni profesionişti, multe workshopuri din care înveţi ceva. Asta e drept. Dar apoi mai sunt şi celelalte reuniuni: cu unii care vând fără discernământ promisiuni de „vindecări” miraculoase, cu unii care îţi propun să te înveţe să fii antreprenor, fără ca ei să fi avut vreodată un business de succes, care îţi iau bani ca să îţi spună nimicuri sau să toarne sloganuri, sunt unii care vor să devină vedete după ce îţi cer taxă de participare ca să îţi spună să fii tu însuţi sau să îţi recomande ca, dacă ai eşuat o dată, să nu te opreşti din încercări. E inflaţie de „specialişti”. Sunt atât de mulţi, încât nu mai ştii unde sunt profesioniştii adevăraţi. E plin internetul de „specialişti” în orice.

De luni întregi trecem prin scandalul cu legile Justiţiei şi ai impresia că toţi sunt specialişti în Drept. Am fost săptămâni în şir la proteste, am admirat mobilizarea, m-am bucurat că oamenii se arată interesaţi de ceea ce se întâmplă în societate, dar trebuie spus şi asta: între miile de participanţi la protest s-au aflat şi unii care nici măcar nu citiseră legile pe care au venit să le conteste. E absolut legitim să fii revoltat, dar, pentru asta, cred eu că trebuie să fii în primul rând informat. Şi chiar informat fiind, trebuie să admiţi că nu eşti specialist în Drept şi să fii dispus să îi asculţi pe cei care şi-au ales această profesie.

E plină ţara de „specialişti” în construcţii, arhitectură şi urbanism. Orice vecin îşi poate da acum cu părerea despre cum mai trebuie pus un gard la bloc, o grămadă de proprietari au decis frumos să îşi închidă balcoanele apartamentelor, mari dezvoltatori cred că au ei gusturi mai bune decât arhitecţii absolvenţi de şcoli lungi, vecinii contestă proiecte legale fiindcă ceva nu le convine, dar lasă altele aberante să se ridice nestingherite. Toată lumea știe unde trebuie făcut un parking, pe unde ar trebui lărgite străzi pentru mașini și, în general, cum să se construiască.

Trăim, apoi, și în Raiul fotografilor. Mulți cred că dacă au un smartphone pot fi fotografi. Ei bine, nu e chiar așa, pentru că și asta e profesia cuiva și fotografiatul înseamnă – culmea! – mai mult decât să apeși un buton ori să atingi un ecran.

Prosperă Instagramul de bloggeri și „influenceri”, care îți vând produse, „ape vii” și programe de lifestyle. Cine sunt ei, de unde au apărut și ce cunoștințe au… asta e deja vag…

Sunt peste tot „specialişti” în Comunicare. Asta deja nici nu mai e atât de greu. E abundenţă de strategi, comunicatori, experţi în branding şi promovare. Toţi ştiu asta.

De când a izbucnit criza refugiaţilor a explodat internetul de păreri despre extremişti şi terorişti, multe lansate de oameni care nu s-au oprit vreodată să citească ceva consistent despre istoriile din lumi îndepărtate sau despre geopolitică.

Dar, dintre toate categoriile de „specialişti” care populează internetul cu teorii, păreri şi opinii neargumentate, cei mai periculoşi îmi par cei care se exprimă pe teritoriul Medicinei. Unii poate chiar îşi permit să facă recomandări nefondate bolnavilor sau aparținătorilor. Aici deja vorbim de vieţi de oameni. Au apărut şi tot apar o mulţime de site-uri obscure, pline de teorii conspiraţioniste, care iau câte o bucată de adevăr, o distorsionează de nu mai seamănă cu realitatea şi ţi-o servesc drept Adevăr. Operează în lumea asta incredibil de mulţi „vindecători”, de adepţi a tot felul de „tratamente alternative”, promotori de Nouă Medicină Germanică ce declanşează decizii periculoase şi alte teorii incredibile sau neaprobate de experţi în Sănătate, „terapeuţi” care le promit oamenilor să îi vindece de cancer prin puterea gândurilor bune, prin „chirurgie de lumină” ori printr-o dietă. Apar „Doctori” pe care nu îi găseşti în lista Colegiului Medicilor, „experţi” pe care comunitatea specialiştilor i-a contestat sau adepţi ai unor controversaţi guru străini, condamnaţi prin ţările lor de origine, care promovează „tratamente” fără studii clinice, fără dovezi solide, fără aprobări. De fapt, te şi întrebi cum pot astfel de personaje să funcționeze, să se promoveze, să țină cursuri, conferințe, tabere etc, deşi răspândesc idei periculoase. E cumva incredibil să existe oameni care să le spună bolnavilor de cancer că se pot vindeca singuri de tumori agresive şi să le mai şi ia bani pentru asta. Dacă ai avut vreodată bolnav pe cineva drag, care ţi-e încă alături datorită tratamentelor din spitale şi a medicilor adevărați eşti probabil îngrozit să te gândeşti că altora li se răpeşte şansa asta. Ori că renunţă singuri la ea. Sigur, e cumplit să ajungi într-un spital de pe la noi, te-a zguduit cazul HexiPharma sau cel al lui Burnei. Dar de aici și până la a contesta toți medicii e cale lungă. Medicina nu a învins toate bolile, dar a avansat mult în ultimii ani – s-au neutralizat boli care altă dată ucideau pe capete, s-au perfecționat tratamente, a crescut speranța de viața. Sunt medici şi cercetători care petrec ani şi ani pentru studii, care fac cercetări serioase, care aşteaptă aprobări de tratamente şi, în tot timpul ăsta, apare câte un „expert” care vinde teorii neprobate. Şi apoi unii le share-uiesc fără rezerve şi discernămant „teoriile”, dau sfaturi, îşi dau cu părerea pe teme care, de fapt, necesită expertiză solidă. Există, însă, medici care pot fi întrebaţi, există surse serioase de informaţii. Cum proliferează site-uri obscure şi indivizi care îşi permit să dea sfaturi medicale, fiindcă au citit o carte, două pdf-uri şi au văzut 3 filmuleţe pe youtube?  Nefiind experți pe toate domeniile, cred că și putem fi păcăliți ușor. De asta zic: întrebați specialiști! Am văzut chiar lângă mine cum se formează un medic –  câți ani de muncă, ce volume de informații, ce stres, ce responsabilități sunt în spate. Și tocmai de aceea respect şi mai mult această profesie. Vorbesc de medici adevăraţi, nu de promotori de tot felul de „terapii alternative”, nu de „homeopaţi” nerecunoscuţi de cei din profesie, nu de şarlatani.

Dar apoi… trăim în ţara în care o vedetă tv îşi permite să dea sfaturi despre vaccinuri şi să le spună părinţilor cum să abordeze o astfel de temă de importanţă majoră pentru sănătatea publică. Printre perlele recente: a ajuns să spună că o instanță ar fi acceptat că virusul rujeolei nu există; a folosit drept „cârlig” un caz internaţional pe care şi-a permis să îl distorsioneze înfiorător .Apelul lui Raed Arafat e de bun simţ: „Vă rog să vă informați direct din surse credibile și să nu va lăsați induși în eroare, întrucât cazul respectiv este celebru, iar decizia Curții Supreme Germane nu se referă la existența sau nu a virusului, ci la un pariu pus de un antivaccinist”. Nu e singurul caz în care un personaj lansează minciuni şi teorii neverificate, distorsionând realități ori utilizând, pe alocuri, termeni medicali. Cu atât mai mult, nefiind nici noi specialiști, suntem expuși la dezinformări. Știți celebrul caz al teoriei legăturii vaccin-autism, negată de profesioniști de ani de zile, dar folosită încă de anti-vacciniști. Asta, cred, se poate reţine: să căutăm surse bune, să încercăm să ne informăm din surse credibile. Şi, mai ales, să înțelegem că nu degeaba diagnosticurile nu se pun pe net și nici nu ni le punem singuri. Se pot întreba medici. Un medic, doi, trei, mai mulţi. Dar profesionişti. Poți, într-adevăr, să ceri mai multe păreri, dacă una nu te convinge. Decât să accepţi fără ezitări o teorie controversată sau incredibilă lansată pe net și să o urmezi fără rezerve, nu mai bine apelezi la părerea profesioniştilor? Sunt atâţia medici, cu ani grei de studii în spate, sunt cercetători care studiază… cum să crezi fără rezerve în ceva ce a apărut pe un site obscur sau o teorie lansată de câte un personaj controversat? Cum să arunci opinii anti-vaccin, că aşa ţi se pare ţie (deşi, cel mai probabil, chiar tu eşti vaccinat)? Cum să recomanzi metode de „autovindecare”, un ceai sau „cristale” ca tratamente pentru boli înfiorătoare? Nu contest importanța gândirii pozitive ori a unei alimentații corecte pe parcursul unui tratament, dar asta nu are niciodată cum să țină loc de tratament. În era în care tehnologia evoluează formidabil, în care unii fac cercetări „cutting edge”, noi ne întoarcem la vrăjitorii? Făcusem la un moment dat un interviu cu un cercetător în domeniul biomedical. Povestea cum, student la Medicină fiind, vedea pacienți murind, pentru că Medicina încă nu învinge orice boală, şi s-a descurajat. Ce a făcut? S-a dus acasă și a început să le recomande oamenilor să se roage ori să bea un ceai? Nu. A intrat în lumea cercetării și acum lucrează cu tehnologii avansate pentru a perfecționa tratamente. Da, un proces care necesită ani lungi de muncă și elaborate aprobări de FDA.

Nu spune nimeni să înghițim pe nemestacate orice ni se servește. Dimpotrivă.

Dar…

De ce să nu lăsăm specialiştii să fie specialişti, pe domeniile lor? Sigur, avem, fiecare, dreptul să alegem ce ni se potriveşte, avem dreptul să credem sau să nu credem în ceva, avem dreptul să exprimăm opinii și să ne împărtășim experiențele. Dar să dăm sfaturi pe teme pe care nu le stăpânim? De ce să nu lăsăm experţii să fie experţi? De ce să o lăsăm pe Olivia Steer să decidă cum se face o campanie pe o temă ce ține de sănătatea publică?

Dar, până la urmă, și părerea asta e doar o părere…

2017, în scris. Reportaje şi interviuri din 12 luni

 

Au fost multe momente de tristeţe şi multe de revoltă, în 2017. Am găsit, însă, şi câţiva oameni luminoşi şi câteva lucruri bune.

Ca de obicei, la final de an, adun aici o listă cu câteva dintre articolele la care am lucrat în cele 12 luni. Dacă vi se pare că mai găsiţi o poveste interesantă, e la un click distanţă 🙂

În ordunea cronologică a apariţiilor:

  • Se trăieşte greu, în oraşul de cinci stele

Inițiativa “cuier gratuit” pentru nevoiași. Continuarea

 

  • Încă de la început de an, au măcelărit şi Reforma în Sănătate, cu sprijin şi de la Cluj…

Reforma, față în față cu “vechea gardă” în Sănătate. Ce spun clujenii din comisiile de Sănătate ale Parlamentului despre ordonanța care a zguduit sistemul

 

Am stat ceva în stradă, prin 2017

Credit foto: Mircea Reştea

  • Ce seară, ce noapte, ce maraton, ce lume! Am fost la multe proteste anul acesta, la niciunul nu am simţit energia şi furia din „Marţea Neagră”. Fotografii aici, link spre articolul Live text, tot aici:

FOTO. Cum a fost “Marţea Neagră” la Cluj: imagini de la protestul-maraton din noapte

 

  • „Mi-a făcut plăcere să strig alături de tine”. Cu oamenii de la protestele #Rezist

Oameni din stradă. Ce fac un fost deținut politic și Darth Vader, în aceeași mulțime.

 

  • Ciprian, şofer de “taxi”: “Bine aţi venit în maşina bărboasă! Unde mergem?” / Oana, pasager: „Pe Traian Moşoiu”. Și urmează nişte indicaţii ajutătoare. „Iar acolo este şcoala biblică”. / Ciprian: „Bine de ştiut. Decolăm!”

Oana e o tânără de 31 de ani care îţi vorbeşte cu încredere (şi zâmbind mult) despre planuri de viitor şi schimbare de mentalitate, despre cum ar trebui să ne bucurăm de fiecare nor şi despre cum necazurile te învaţă să te uiţi înspre ceilalţi. Oana tocmai a urcat în maşină în scaun cu rotile. De aceea „taxiul” stătea între ghilimele, în prima frază: pentru că dialogul de mai sus nu e unul purtat, de fapt, într-un taxi. Sau, mai bine zis, nu e vorba de un taxi obişnuit. Am putea spune chiar că e unul neobişnuit, din mai multe puncte de vedere: e o maşină specială, fiindcă ea a intrat în traficul clujean pentru a le da un drept la deplasare unor oameni de-ai noştri care altfel au mai puţine opţiuni. Sunt oameni nevoiași sau cu dizabilităţi, pentru care străzile, trotuarele, taxiurile şi autobuzele, dar şi clădirile Clujului sunt adesea neprietenoase. „Maşina Bărboasă” – „Beard mobile” a fost lansată în trafic de cei de la asociația Beard Brothers ca prim taxi – Comunitar din Cluj-Napoca, „care deserveşte, în regim gratuit, persoanele cu dizabilităţi şi cazurile sociale care au o urgenţă”.

Dar din dar. Povestea “Mașinii Bărboase” care îi duce, gratis, pe clujenii cu dizabilități și pe cei nevoiași

 

  • Nu ştiu ce domină aici: revolta în faţa sistemului sau respectul pentru cei câţiva oameni care luptă

Solidaritate între medicii “respinşi” de sistem. Mesaj de la Cluj, pentru susţinerea neurochirurgilor din Bucureşti: “Sper ca acești oameni valoroși să fie valorizați în țara asta”

 

  • A participat la mai multe concursuri de arhitectură în țară, cu reabilitarea Palatului Cultural din Blaj a făcut înconjurul platformelor din domeniul arhitecturii, iar în urmă cu câteva zile a fost desemnat câștigător al unui prim concurs realizat de primăria Cluj după mulți ani: Turnul Pompierilor. Arhitectul Vlad Sebastian Rusu a vorbit pentru Actualdecluj.ro despre cum s-a “desenat” reabilitarea monumentului, despre restaurarea de case cu istorie, despre necesitatea concursurilor, despre evoluția orașului și arhitectura Clujului interbelic, dar și despre viitoarea generație de arhitecți, pe care o cunoaște fiindcă predă cursuri la Facultatea de Arhitectură din Cluj.

Arhitectul premiat de arhitecți, despre oraș și oameni: “Ne plimbăm prin lume, vedem, observăm, ne place şi când ne întoarcem aici uităm totul şi ne întoarcem la aceleaşi vechi obiceiuri”

 

  • Mesaj

Fostul ministru al Sănătății, Vlad Voiculescu, despre ce rămâne după un mandat de șapte luni. “Oamenii nu mai sunt dispuşi să accepte orice, cred că asta se aplică şi în Sănătate şi în Justiţie și în alte domenii”

 

  • Out of this world. La propriu

Interviu. Îndemn către români de la austriacul care lucrează la costumul spaţial pentru Marte: “Consideră că ai putea să ai ceva ce e de interes pentru noi”

 

  • Să îl contrazici pe „Dom Profesor”, când domnului profesor îi cam pasă doar de el şi de privilegiile sistemului.

Cine e studentul de la dezbaterea pentru Reforma în Sănătate, care a stat la masă cu marii profesori din universităţi. Şi i-a înfruntat

 

  • Despre bine şi frumos, cu doamne care luptă din ONG-uri

8 Martie şi primăvara de lângă noi. Celălalt fel de “Mărţişoare”

 

  • Despre viitor

În contratimp: unu din doi copii români riscă să aibă acces numai la job-uri cu valoare adăugată mică

 

  • Din ţara care te lasă să mori cu zile.

„Găseşti chimioterapeuticele X acolo?”

E martie şi un medic român din Franţa a primit, prin colet, mărţişoare de acasă. Mărţişoare şi, la câteva zile distanţă, o veste care îi aminteşte de unul dintre motivele pentru care a plecat din ţară: acasă, bolnavii şi medicii trebuie uneori să lupte ca să supravieţuiască în Sistem. În România lipsesc medicamente vitale în tratamentele oncologice – lipsesc de ani de zile şi, din când în când, criza se acutizează. Acum, de exemplu, a sosit întrebarea: găseşti chimioterapeuticele X în Franţa? E o listă întreagă de nume cu medicamente lipsă. Bolnavii de cancer şi familiile lor sunt, uneori, pe cont propriu. Fiecare face rost de tratament cum poate: poate intervine un medic, o fundaţie, o asociaţie care sună pe la distribuitori, un prieten, o rudă din afara ţării, cineva care a postat anunţ de vânzare, o „reţea”. Fiecare cum poate…

Sistemul de Sănătate “bolnav”: țara care își lasă oamenii să se descurce cum pot în lupta împotriva cancerului. Și un exemplu european: cum își tratează Franța bolnavii oncologici

 

  • Printre nişte oameni care au mai mult curaj decât poţi să îţi imaginezi.

Olimpiada altfel. Cel mai mare eveniment de Ziua Sindromului Down la Cluj: luptele şi bucuriile familiilor

 

  • Multe idei şi, totuşi, o ţară săracă în inovare

Ce mai inventează românii: Umanoidul, Casa Inteligentă, Roboţii din Medicină, tunul de asteroizi şi rujul comestibil. Ce soartă vor avea proiectele, într-o ţară săracă în Inovare?

 

  • O lecţie frumoasă

Cum a dat un economist de talie mondială o lecţie de predare profesorilor de la UBB. Cu Guardiola, Ikea şi Zara

 

  • Mobilă în casă sau o cameră mare, un bloc lunguieţ, alături de care s-au înşiruit în zbor vertical inimioare, un garaj de maşini (pentru opt maşini, colorate), o casă plutitoare şi o alta care are curtea înăuntru. Sunt câteva dintre visele despre case transpuse în desene de copiii de la Pata Rât, în week-end-ul în care comunitatea a fost vizitată de un artist celebru. Suntem lângă rampa de gunoi a Clujului, cu Dan Perjovschi, artistul care a desenat la MoMA şi TATE. Mai sunt prin desene rachete şi castele, copăcei şi multe inimioare. Printre şi în case s-au strecurat oameni şi prinţese. Cum altfel s-ar putea dezvolta o temă a caselor? Şi nu departe de casa cu desene, Clujul are un “zid Perjovschi”, semnat de artistul cu activitate internațională Dan Perjovschi, cel care a desenat la muzeele celebre de artă contemporană din New York sau Londra.

FOTO/VIDEO Viaţă şi GuNoi, la periferia Clujului. Duminica la Pata Rât, cu Dan Perjovschi şi casele din visele copiilor care trăiesc lângă rampa de gunoi

 

  • Să nu ne mai idealizăm în halul ăsta

Iepurii doamnei Gabi de la Capitală sunt urâţi. Dar şi “iepuraşii” noştri de prin Cluj

 

  • Ţara în care te baţi cu sistemul, ca să munceşti… Simona a câştigat

Medicul care a învins sistemul. Dată afară din spital, după un proces cu instituția și susținută de părinții micuților pacienți, medicul pediatru Simona Tătar anunță că se întoarce la muncă

 

  • Altfel de antreprenori.

Antreprenoriat pentru apă potabilă. Un tânăr româno-sirian a lansat un sistem de filtrare a apei, produs la Cluj şi dus până în India şi Madagascar

 

  • Băncile lui Luis. Lecţie despre oameni şi maşini.

La intersecție de străzi, ca să ajungi la clădirea (extinsă) a Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, venind dinspre Traian Moșoiu dai de o parcare. Mergând pe trotuar, intri printre maşini. Dacă vor să stea la povești între cursuri ori să își consulte răspunsuri de examene, studenții stau pe trepte, lângă parcare. E doar unul dintre multele exemple din oraș despre cum (nu) se folosește spațiul public. O primă idee înspre altă direcție: la inițiativa unui masterand din Mexic şi cu susţinerea conducerii facultăţii, studenții s-au apucat să pregătească un mic loc de ședere și comunicare – lângă facultate, lângă parcare, cu bănci vechi recuperate din parc.

Luis și băncile dintre maşini. Un masterand mexican şi echipa sa arată că o facultate din Cluj poate să aibă “Mai mult decât o parcare”

 

  • Trudă şi artă

Clujul a văzut la TIFF Planeta Petrila. Studiu de caz: cum salvezi cu artă patrimoniul industrial

 

  • Pe malul apei, Oraşul Atlfel

FOTO/VIDEO. S-au adus bărci pe râul care traversează oraşul. Cum se vede apa, de pe malul Someş Delivery

 

  • Posibil al doilea cel mai mare parc al Clujului. S-ar putea redesena prin concurs de soluţii, dar, până atunci, am ascultat cum şi-l imaginează locuitorii.

FOTO/VIDEO De pus în ramă. Cum îşi văd vecinii Parcul Feroviarilor-înviat

 

  • Oameni care încearcă să facă minuni.

“Taberele sunt gratuite pentru toţi copiii, iar ei ajung acolo printr-o reţea de medici, la recomandarea medicilor. Lucrurile se fac profesionist, iar asta ne-a dat încredere să continuăm cu această campanie. Sunt mulţi copii bolnavi care îşi acceptă greu boala, care se integrează greu şi atunci medicul poate să le recomande o astfel de experienţă, în care învaţă să se sintegreze, să socializeze, să trăiască cu boala; e un loc unde pot să îşi dea şi mai bine seama că boala nu e sfârşitul vieţii”, spune Alpar Katona.

Doi clujeni vor să strângă bani de tabere pentru copii blonavi: 1800 km pe bicicletă şi o escaladare pe Mont Blanc

 

  • Nu în fiecare zi vine în România un “nobelist”. Dar atunci când vine, te poate face să crezi că teoriile din Economie sunt simple, deşi ştii că nu sunt (cu un exemplu în care o mamă împarte un tort) sau că poate exista o realitate în care Donald Trump nu câştigă alegerile şi în care Marine Le Pen are şanse şi mai mici să acceadă la putere. Profesor la Harvard şi laureat al premiului Nobel în Economie, Eric Maskin a fost la Cluj în urmă cu câteva zile – a primit titlul de Doctor Honoris Causa la Universitatea Babeş-Bolyai şi a ţinut o prezentare în cadrul conferinţei economiştilor români din diaspora – ERMAS (Economisti Români din Mediul Academic din Străinătate). Printre toate acestea, s-a oprit să răspundă şi la câteva întrebări. Despre crize economice, populism şi sisteme de vot.

Interviu. Economist de Nobel, la Cluj, despre marile riscuri în faţa unei noi crize şi voturi relevante. Prof. Eric Maskin: “Populismul e acum un pericol mai mare decât pieţele financiare”

 

  • Au pornit din România şi acum au ajuns nu doar să studieze, ci şi să producă cercetări şi să predea la universităţi de prima ligă: MIT, Stanford, Columbia, Stochkolm University, Paris – Sorbona, NYU, ca să numim doar câteva. Este vorba despre economişti şi cercetători români din diaspora, care, cel puţin o dată pe an, vin în România să îşi prezinte munca, la o conferinţă ajunsă anul acesta la a 4-a ediţie – ERMAS, unde, luna trecută, li s-a alăturat şi laureatul de Nobel Eric Maskin. Întrebaţi la ediţiile precedente despre cum percep acum sistemul românesc, văzut prin prisma experienţei „de afară”, tinerii cercetători români spuneau, aproape invariabil, că aici se încurajează maculatura în cercetare şi publicarea în reviste anonime, în defavoarea cercetării adevărate. O lume paralelă, despre care se ştia. În 2016, concluziile s-au şi pus pe hârtie, când a apărut un studiu al unui grup format din cercetători care participă şi la organizarea ERMAS: „The Rise for Academic Integrity in Romanian (Domestic) Economic Sciences”. Studiul aduceau câteva concluzii izbitoare despre starea cercetării şi a învăţământului economic din România. Şi din toate concluziile, una a şi făcut atunci mare vâlvă, aici, dar şi în afară: criteriile din sistemul românesc pot fi atât de absurde încât premianţi de Nobel nu ar avea loc să predea aici. La ediţia care a avut loc în iulie la Cluj, Actualdecluj.ro l-a invitat la o discuţie pe unul dintre autorii studiului şi iniţiator de ERMAS, Sebastian Buhai, de la Stockholm University. Despre cercetare aici şi în afară, despre sistemul „bolnav”, despre mediul academic care dă sute de „economişti” şi un domeniu de care depinde starea economică a unei ţări şi despre lupta abia începută de o mână de oameni.

Din grupul economiştilor care au declarat război imposturii în mediul academic din Romania, tara unde premianţi de Nobel nu au loc în Universităţi. Sebastian Buhai, cercetător român la Stockholm: “Vorbim de o lume paralelă, asta e şocant!”

 

  • V-aţi gândit vreodată cui datorează Clujul de azi repere importante din arhitectura oraşului? De exemplu: primele principii ale Pieţei Unirii aşa cum am ajuns să o cunoaştem noi, Conti, Chios-ul din parc, clădirile UTC-N de pe Bariţiu, Catedrala Ortodoxă din centru, Biserica Reformată „cu cocoş”, Colegiul Academic, Palatul Telefoanelor, cartiere-reper de urbanism civilizat în haosul de azi – Gheorgheni şi Grigorescu. Ştiaţi că primul arhitect şef al oraşului nu doar că a proiectat clădiri emblematice, nu doar că a trasat planuri de urbanism, dar a şi dat cu propria casă exemplu de conservare de elemente care altfel s-ar fi pierdut? Ştiţi cine a dat tonul în materie de străzi comerciale? Sau că, odată, locuinţele sociale aveau valoare arhitecturală? Puteţi să aflaţi sau să vă reamintiţi toate acestea în faţa unei expoziţii.. de gard.

FOTO Patru dintre arhitecţii care au dat repere pentru Clujul de ieri, de azi şi de mâine

 

  • După câteva luni de studii economice la Bucureşti, studenta de anul I şi-a dat seama că vrea mai mult de la anii săi universitari. A plecat spre Marea Britanie şi acum – la zece ani distanţă de acel moment – tânăra româncă Ştefania Simion predă la Univerity of Edinburgh şi face cercetări despre impactul pe care studenţii străini îl au în universităţile britanice. Într-o perioadă în care Brexit-ul e temă de îngrijorare în Europa şi veştile despre cum imigranţii aduc efecte negative în economia britanică circulă constant, tânăra româncă ar putea veni cu o altă perspectivă. De ce studenţii străini nu sunt “periculoşi”, ci, dimpotrivă, aduc lucruri bune pentru nativii britanici? Care sunt diferenţele majore în sistemele de Educaţie din România şi UK? Cum se vede România de “afară” şi cum se simt protestele tinerei generaţii? Despre aceste teme (şi altele), Actualdecluj.ro a povestit cu Ştefania Simion, care a ajuns şi la Cluj în această vară, la conferinţa economiştilor români din diaspora – ERMAS (Economisti Români din Mediul Academic din Străinătate).

Economiştii din Diaspora. Tânăra româncă care ar putea să arate de ce nu sunt “periculoşi” străinii din Universităţi, chiar în insula care a respins Uniunea Europeană

 

  • Imaginaţi-vă un astfel de scenariu: clădiri cu până la 20-30 de etaje, cu locuinţe, birouri şi servicii, dar şi mari spaţii verzi alături, zone publice, pieţe şi piste de biciclete, aliniate de-a lungul căii ferate, folosită ca linie de metrou de suprafaţă. Un „downtown” de Cluj, realizat valorificând resursele de infrastructură ale fostei zone industriale din nord şi încurajând arhitectura „prietenoasă” cu mediul. O astfel de propunere se conturează în urma unui studiu realizat la Cluj de echipa biroului de arhitectură RAUM, prezentat în noiembrie, de Ziua Urbanismului, între colegii de breaslă.

Întrebare de la arhitecţi pentru oraşul viitorului: un “downtown” de Cluj, de-a lungul căii ferate?

 

  • Am ieşit să caut un Mega, într-o extensie imobiliară a Clujului şi am găsit un drum fără oameni.

Foto-experiment, prin Clujul extins. Unde sunt oamenii?

 

 

  • „În primul spital, unde am ajus în seara accidentului, din lipsa de pături termice, am fost acoperită cu o pătură de lână, peste arsuri, peste haine topite. A fost dureros să văd că ăsta este modul în care România îşi tratează pacienţii. Aşa că această campanie a bărboşilor e mai mult decât binevenită şi, dacă aş fi putut, mi-aş fi lăsat şi eu barbă în semn de respect pentru ei”. Este mărturia adusă la Cluj de Tedy Ursuleanu, una dintre supravieţuitoarele tragediei de la Colectiv. Aceasta a susţinut campania de strângere de fonduri pentru utilarea Secţiei de arşi de la Cluj şi a participat sâmbătă la un eveniment în oraş, alături de alte zece personalităţi care şi-au împărtăşit experienţele. Sumele strânse din vânzarea biletelor susţin campania Enough is Enough a celor de la Beard Brothers; asta la mai bine de doi ani de la tragedia din clubul bucureştean, timp în care în spitalele româneşti se pare că nu s-a schimbat mare lucru.

Tedy Ursuleanu, supravieţuitoare a tragediei Colectiv, susţine campania Beard Brothers pentru Secţia de Arşi de la Cluj. “Să nu rămâneţi indiferenţi la actele de corupţie pe care le vedeţi!”

 

  • Din arogantul Cluj imobiliar

Project manager la companie care urmăreşte şantierele din România despre piaţa de la Cluj în context naţional: “Preţuri speculative. Alte oraşe devin mai atrăgătoare pentru dezvoltatori, Clujul va avea o concurenţă serioasă”

 

  • De câţiva ani încoace, pentru mine ziua de 1 Decembrie e ziua în care una dintre cele mai dragi persoane din viaţa mea a plecat din ţară. Din multe şi întemeiate motive, printre care încă unul: ca să îmi fie şi mie mai bine. Aşa s-a întâmplat să fie: fix de 1 Decembrie o altă ţară a primit acolo (încă) un medic român. Se întâmplă şi multe lucruri bune pe aici şi, pe alocuri, evoluăm. Sunt aici mulţi oameni deştepţi de care sunt mândră. Oameni talentaţi care creează, care inventează, care muncesc şi care arată peste tot în lume că sunt performanţi. Sunt mulţi oameni buni în jur, care fac minuni pentru alţii şi pe care îi admir.

La mulţi ani, România bună!

 

  • Îmi pare că nu mai e vorba acum despre monarhişti şi ne-monarhişti. Nici despre istorie. Sau nu doar despre asta. E şi despre cât de săraci suntem, despre cât de puţini lideri avem.

Regele a murit. Cât de săraci suntem?

 

  • În jur de 20.000 de persoane lucrează în IT la Cluj, conform cercetării ”Studiul Pieței de IT în Cluj – Analiză Comparativă Națională”, publicat azi. Raportat la populaţia activă a oraşului, asta înseamnă că una din opt persoane activează în sectorul-vedetă. La cifre, Clujul stă bine şi dacă ne uităm la numărul de companii: acesta aproape s-a dublat în cinci ani – de la 794 în 2011, judeţul a ajuns în 2016 la 1.439 de companii active în acest domeniu; adică 10% din totalul înregistrat la nivel național. Acestea sunt o parte din concluziile cu “plus” ale studiului. Nu e totul roz nici măcar în piaţa IT: în continuare, aproximativ 90% din afacerile în domeniu înseamnă outsourcing. Cei din sector spun însă că nu mai e vorba de outsourcing de tip “închiriere de angajaţi”, ci de proiecte mai complexe şi că multe dintre firmele mari folosesc din banii adunaţi din outsourcing pentru a-şi crea departamente de produs şi inovare. Merită menţionat însă şi că 80% din companiile de IT din Cluj aveau în 2016 maxim 1 angajat.

Cifrele industriei momentului de la Cluj: una din 8 persoane active în judeţ lucrează în IT (Studiu)

 

  • Pacient sau aparţinător, din multe dintre spitalele noastre ieşi, adesea, îngrozit de condiţiile înfiorătoare; afli chiar din raportări oficiale că se înregistrează mii de cazuri de infecţii nosocomiale anual, pacienţi cu boli grave nu au acces la medicamente vitale, vorbim de un domeniu al Sănătăţii subfinanţat sau, atunci când e finanţat, de unul din care fondurile se scurg prin diverse metode, aşa că banii nu mai ajung să îmbunătăţească lucrurile pentru pacienţi şi medicii care încearcă totuşi să facă bine. E destul de bizar să te gândeşti la astfel de lucruri în timp ce în jur se fac probe de sunet, urmează colinde, se împart sarmale, într-un loc unde se înşiră decoraţiuni colorate, globuri strălucitoare, căciuli călduroase, pisici zâmbitoare, bufniţe adormite şi reni veseli. Dar, cumva, până la urmă, aşa se întâmplă. La “Casino” e târg cu obiecte numai bune de bucurat un destinatar de cadou, dar târgul vesel are temă grea: o parte din banii strânşi aici prin vânzări vor merge spre renovarea unei secţii de la Clinica de Pediatrie III, explică organizatorii. Este vorba despre minim 40% din preţul afişat pentru fiecare produs.

A fost la Cluj Winter Charity Fair la Casino-ul din Parcul Central. Bărboşii de la Beard Brothers şi “surorile” lor (îi ştiţi – au pus în mişcare taxiul comunitar din oraş şi tocmai au strâns bani ca să ajute la dotarea Secţiei de Arşi de la Cluj) au lansat campania 11, realizată în parteneriat cu Rotaract Cluj-Napoca Visio.

FOTO/VIDEO Cadouri cu tâlc. Târg de Crăciun, pentru renovarea unei secţii de spital de copii din Cluj

 

 

  • A fost o dată ca niciodată… un brăduţ firav şi verde, care locuia, alături de familia sa (tot mai împuţinată), pe un munte românesc (tot mai chel). Brăduţul crescu şi crescu şi crescu. Nu se făcea într-un an cât alţii în şapte, pentru că asta li se întâmplă doar feciorilor de împăraţi şi doar în poveşti. În viaţa reală, şi brazii, şi feciorii de împăraţi au nevoie de ani serioşi ca să se facă mari. Ajunsese cam la vârsta adolescenţei brazilor, în decembrie 2017, când prin marile oraşe din ţară se instalară Târgurile de Crăciun. Veneau sărbătorile, cu tot cu camioanele roşii, decorate cu luminiţe şi Moşi care fac cu ochiul. În oraş apăruse decor feeric de jur împrejur. În pădurea unde locuia brăduţul-adolescent era, în schimb, decor feeric de linişte. Şi apoi nu a mai fost. Un grup de drujbe, eficiente ca ANAF-ul (când trebuie să îţi ia 20 de lei, nu când trebuie să îţi dea) au invadat pădurea. Au tăiat brăduţul adolescent, cu tot cu încă vreo câteva zeci de rude şi i-au dus spre piaţă, ca să avem noi de unde cumpăra pom de Crăciun, pe care să îl aruncăm în ianuarie, cu tot cu ambalajele de bomboane. The end. Sigur, asta e doar o poveste; dar, privind Crăciunul din altă parte, poate nu avem nevoie de brad. Unii au renunţat de mult la tradiţia cu pomul adevărat, alţii chiar vor să răspândească conceptul. În acest sezon, cei de la Urbannect au lansat ateliere de construit “nebrazi”, iar din această săptămână ei se expun în „târg de nebrazi”.

FOTO/VIDEO Reportaj în atelier. De Crăciun fii mai bun: Nebrazii care salvează vieţilile brazilor din păduri

 

  • Muzicieni de Filarmonică vor să meargă în satele clujene, să ducă muzica înspre copii care altfel nu ar avea nicio şansă la aşa ceva. O asociaţie (ajutată de alta) pregăteşte tabără de iarnă pentru copii care fac dializă de trei ori pe săptămână –  aici nişte copii şi tineri a căror viaţă e legată de aparate au şansa să mai uite de necazurile grele ale anilor lor mici. Câţiva tineri actori duc pungi cu portocale şi fundiţe şi, mai ales, împart din timpul lor cu bolnavii din două spitale clujene, prinşi de boală departe de casă şi, în multe cazuri, departe de cei dragi. Niciunul dintre aceste proiecte nu e (doar) despre a dărui de Crăciun – toate sunt deja în derulare sau vor continua şi pe parcursul anului viitor. Iniţiatorii şi susţinătorii lor s-au adunat într-o miercuri seară la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca să vorbească despre ele şi, mai ales, să adune bani ca să le concretizeze şi să le ducă mai departe. A fost a şasea ediţie a unui alt proiect care se repetă de ceva vreme: Sfera Donatorilor din Transilvania (TDS), unde Nişte Oameni strâng, în licitaţii, fonduri pentru câte trei proiecte la fiecare ediţie.

Reportaj. “Sfera” în care se adună bani de dat mai departe: muzică pentru copiii de la sate, tabără pentru tinerii dependenţi de dializă, actori în vizită prin spitale

 

  • “6, 6! Vin studenţii!”. Un grup de tineri ajunge, cu câteva bannere şi strigăte, în Piaţa Unirii şi pe Bulevardul Eroilor. Cei câţiva clujeni din grupul “#Rezist”, care ies în stradă la toate protestele, primesc întăriri şi suflu nou: au venit studenţii.

“6, 6! Vin studenţii!” Protestatarii #Rezist au primit în seara aceasta întăriri, la Cluj: studenţii au ieşit în stradă să protesteze împotriva modificărilor legilor Justiţiei şi a codurilor penale

 

  • Julio şi medicina viitorului. În universul paralel, unde poate că transplanturile se vor putea face fără ca cineva să moară.

Bunicul crede că e doctor. Mama crede că face vase de sânge. Tatăl îl crede un fel de Frankenstein, pentru că lucrează cu cip-uri minuscule ce conţin celule şi ţesuturi. “Tata asta crede: că iau o mică bucăţică din tine şi apoi fac ce vreau din ea: o inimă, un plămân. Îl pun aici şi e viu”, spune Julio, unul dintre cercetătorii care duc mai departe tehnologia „organ on a chip” (organ pe un cip). Julio César Alemán e inginer cu specializare biomedicală la Wake Forest Institute for Regenerative Medicine din Carolina de Nord (SUA), implicat în proiecte inovatoare de creare de organe cu ajutorul tehnologiei 3D. Face parte din echipa doctorului cercetător Anthony Atala,  devenit celebru după ce, la o sesiune TEDx, a făcut o demonstraţie, pe scenă, despre cum se poate crea un prototip în formă de rinichi, cu tehnologie 3D. Julio a fost la Cluj cu ocazia TEDx-ului local, în februarie, şi a povestit cu Actualdecluj.ro despre cum se vede viitorul medicinei din laboratoarele în care se printează semne de viaţă şi vindecare.

Explicat foarte simplist, procesul la care lucrează cercetătorii presupune că, puse în “casa” potrivită, cu conexiunile potrivite, celulele se comportă ca un organ uman, chiar în afara corpului uman. În acest fel, testele şi descoperirile de tratamente se fac mult mai rapid. Şi nu se fac pe oameni. Esenţial în acest proces e reţeaua. Conexiunea. Cercetătorii încearcă să găsească, în acest fel, mai rapid, tratamente mai eficiente, testând şi efecte secundare asupra altor organe.

 

Interviu. Din lumea cercetătorilor care printează organe. Julio Alemán, din SUA la Cluj, despre medicina viitorului: “Vestea bună e că îţi dăm “telecomanda” asupra vieţii tale sau o a doua şansă”

La mulţi ani, România bună!

De câţiva ani încoace, pentru mine ziua de 1 Decembrie e ziua în care una dintre cele mai dragi persoane din viaţa mea a plecat din ţară. Din multe şi întemeiate motive, printre care încă unul: ca să îmi fie şi mie mai bine.

Se întâmplă şi multe lucruri bune pe aici şi, pe alocuri, evoluăm. Sunt mulţi oameni buni în jur, care fac minuni pentru alţii şi pe care îi admir. Sunt mulţi oameni deştepţi de care sunt mândră. Sunt mulţi oameni curajoşi, care vor să schimbe ce nu merge bine şi care înfruntă Sistemul. Dar România e, încă, o ţară în care ies din şcoli copii analfabeţi, în care ne e groază să trecem pragul unui spital (fiindcă în spitalele noastre se moare cu zile), în care jumătate din copii trăiesc în sărăcie sau la pragul ei, în care oameni amărâţi pândesc resturile de mâncare rămase în „food court-ul” de la mall, în care de la groapa de gunoi curge levigat toxic spre Someş, în una dintre „metropolele” ţării, în care grupuri de interese (îşi) fac jocurile, în care cei care respectă reguli nescrise promovează şi îşi rezolvă treburi şi în care şmecheraşii prosperă.

Aşa că asta mi-aş dori de 1 Decembrie: să ne facem şi să avem o ţară la care să merite să te întorci. Acasă.

La mulţi ani, România bună!

Unde sunt oamenii?

Suntem la capătul străzii Borhanci, capătul dinspre oraş, cum ar veni. Pentru cei care nu ştiu, Borhanciul e un fel de extensie a Clujului, unde, de-a lungul unei străzi (cu câte o bandă pe sens), stau înşiruite şantiere de blocuri. Vom vorbi, cel mai probabil, de sute de apartamente, fiindcă sunt multe blocuri în şantier. Unele la nivel de “schelet”, altele “la roşu”, altele aproape gata de ocupat, unele recent finalizate. Se mai fac şi “ansambluri”, unde deocamdată au apărut câte două şiruri de clădiri şi un fel de drum între ele sau, mai bine zis, loc de drum plus băltoace.

Precizare de început: „strada fără oameni” nu trebuie luată la modul cel mai strict. Oameni mai apar, din când în când. Dar rar. Aici voiam să ajung.

Ei, acum, aflându-mă la intersecţia asta de obicei aglomerată (Borhanci-Romul Ladea-drum spre Bună Ziua-Brâncuşi, drum spre centru), la capăt de stradă, m-am aventurat să fac un experiment. Şi am luat-o, la pas, pe strada Borhanci. Ca să mai dăm un detaliu: pe strada unde se aliniază o grămadă de şantiere mai e loc. De alte şantiere. Fiindcă încă mai sunt nişte câmpuri cu mărăcini , păzite de afişe cu “De vânzare”. Aşadar, nu e prea indicat să speri că aici ai avea vreo şasă să vezi în viitor altceva decât blocuri. De ce atunci când cineva se apucă de un proiect imobiliar cu greu lasă şi un loc de respirat? În afară de acele pseudo-locuri de joacă (o pătrăţică cu un tobogan).

Şi poţi să mergi aşa, minute în şir, pe lângă blocuri, şantiere şi mici parcele cu vegetaţie sălbatică.

Fără să vezi ţipenie de om.

Doar pe la blocuri. Sau numai în maşini. E, oricum, o zi mohorâtă de toamnă şi, la drept vorbind, ce ai putea să faci pe aici, tu, cetăţean-pieton? Trotuar ai, desigur, doar pe un sens de mers, să ceri două trotuare într-o “extensie” a oraşului e oricum absurd. Oamenii nu prea ies nici măcar la cumpărături (să testăm conceptul de „comerţ de proximitate”), fiindcă nu prea ai unde şi e mult mai simplu să iei maşina ca să ajungi la un supermarket. „Forţaţi” să meargă pe aici sunt doar cei care trebuie să îşi plimbe căţeii, dar azi nici pe aceia nu îi întâlnesc. Şi mergi aşa prin peisajul ăsta trist de toamnă, în care poţi să te intersectezi cel mult cu un câine flămând, care te urmează în speranţa că mai primeşte ceva.

Şi, la un moment dat, după ce merg aşa mai bine de un km, văd în faţa mea doi oameni. De fapt, totuşi, sunt trei: doi tineri şi un cărucior. Acum: nu vă puteţi închipui cât de complicat e să plimbi un cărucior pe aici. Am stabilit deja că trotuarul e doar pe o parte de drum. Dar şi ăsta e modest, blocat din loc în loc de câte o maşină parcată sau de vreo “organizare de şantier”. Sau de un stâlp. Cu chiu cu vai, cei doi+1 ocolesc maşini parcate, stâlpul şi se întorc spre casă.

 

Niciun parc, nicio piaţă, niciun spaţiu public. Niciun om pe stradă, minute în şir. După o bună bucată de mers, dai de o primă staţie de autobuz. E departe, extrem de departe de următoarea staţie şi chiar şi de multele apartamente şi, oricum, autobuzul care poate să te ducă spre centru vine extrem de rar pe aici.

O serie de blocuri, câteva şiruri cu ansambluri de case, apoi zona „high class”. Mă rog, „zonă” e poate mult spus. Câte o casă cu poartă impunătoare şi brăduţi în curte. Apoi case de sat. Case şubrede, câini ţinuţi în lanţ şi găini în curte. Ruralitatea săracă e foarte aproape de casele cu porţi impunătoare şi brăduţi. Poţi să tot mergi şi nu dai, însă, de vreun loc unde să poţi să te aşezi un minut.

După vreun kilometru jumate dai de un proaspăt deschis magazin de cartier. O alimentară de parter de bloc. Un Mega Image! Mic-mic, dar, totuşi un magazin. Cât timp stau acolo, parchează vreo trei maşini. Mai vin doi tineri şi încă un tătic cu bebele.  Aceştia au venit pe jos! Deci stau pe aproape şi, înţeleg, există destui oameni dispuşi să meargă pe jos;  dar probabil nu prea au înspre ce şi de ce să o facă.

Încerc să chem un taxi. Încerc. Zic „Borhanci”, dar doamna de la centrală mă corectează: e „Colonia Borhanci”. Taxiul însă nu mai apare şi o iau înapoi spre intersecţia de unde am plecat, încă jumătate de oră.

Câinele flămând reapare.

Undeva, în spatele unui bloc, după mult timp de mers, poţi zări un teren de sport privat. Şi, printre multele blocuri noi, în faţa unuia s-a pus gazon. Mare lucru! La cele mai multe blocuri noi de pe aici şi din oraş, retragerea de la stradă e folosită strict ca loc de parcare (dacă a fost sau nu prevăzută ca atare). Şi un om!

 

Undeva mai apare un însemn de drum privat şi interdicţie de trecere şi, „in the middle of nowhere” (ai fi crezut) un panou colorat care îţi indică că, undeva mai încolo, ar fi o grădiniţă.

Dacă o iei pe una dintre străduţele pe care accesul maşinilor e destinat doar riveranilor, ai şansa să găseşti o bucată de trai de suburbie civilizată: clădiri cu un etaj, dreapta-stânga, fiecare cu câte o mică porţiune îngrijită de spaţiu verde.

Revenind pe Borhanci

Pe partea dreaptă a drumului se întrezăreşte o bucată mare de teren din ce a mai rămas din staţiunea de cercetări din Borhanci. Înainte să ajungi acolo, trei câini te privesc suspicioşi dincolo de un gard. Câţiva paşi mai încolo vezi însă că şi gardul e spart şi peticit cu un însemn pe care scrie că îţi e interzisă trecerea. Mă gândesc că cei trei de dincolo nu pot fi împiedicaţi să iasă de un asemenea însemn şi grăbesc pasul. Pe aici încă nu întâlneşti oameni, dar se apropie şiruri de blocuri şi acolo ar mai fi şanse.

De folosit apa care trece pe acolo – nici nu poate fi vorba. Aşa ceva ar fi prea mult!

Mai ai, undeva aproape de intersecţia cu str C.Brâncuşi (deci mai spre civilizaţie), un restaurant-pizzerie. Se pare că, totuşi, cineva a sesizat că atâţia oameni care locuiesc pe aici vor fi având şi ei nevoie de altceva decât de un loc unde să doarmă.

Nu de mult (acu 2-3 luni), într-o şedinţă a Comisie de Urbanism a primăriei, din 13 proiecte nou propuse, trei erau în Borhanci. Unul dintre ele  viza o parcelă cu ieşire la două străzi – Borhanci şi Romul Ladea. Câteva zeci de apartamente în blocuri înghesuite (şi nu doar mie mi s-a părut, au zis chiar cei din Comisie) şi un părculeţ în mijloc, de vreo 1000 mp. Din fericire, un arhitect (cred că era Voicu Bozac) a intervenit cu o observaţie care, pentru orice locuitor, ar fi binevenită: să se mai reducă din clădirile înghesuite de apartamente, iar parcul să fie public, cu ieşire la stradă, nu privat şi prins între blocuri.

Câteva poveşti de prin 2016

A fost un an greu şi încărcat, plin cu nenorociri şi descoperiri despre cât de mari sunt nenorocirile; Am încercat, oricum, atât cât am putut, mic, să aducem în faţă oameni, poveşti, probleme, gânduri şi oraşe. Cu speranţa că în noul an o să fac mai mult, sper ca totuşi nici ăsta să nu fi trecut degeaba

Foto-Reportaj. La pas, prin extensiile imobiliare ale Clujului

Noi şi moştenirea

Apel pentru Clujul care mai are (încă) imobile de patrimoniu: “Să nu știrbim orașul tocmai acum, în pragul candidaturii la titlul de Capitala Culturală Europeană!”

Să scapi din Turnul de Fildeş?

Oamenii care “testează” lumea viitorului. Adrian Bot, manager în cercetare: “Închisul în turnul de fildeş te duce la pieire”

 

Să mai fim şi internaţionali

O echipă de la Cluj reprezintă România la Bienala de Arhitectură de la Veneţia

 

Marele brand din Clujul culural. Până la bani şi proiecte.

Marea “schismă” de la Fabrica de Pensule: centrul s-a rupt între două grupări

 

De Valentine’s Day

O alt fel de zi a iubirii: companie de tango, în bazar pentru o tânără mămică bolnavă de leucemie. “O frumusețe de fată, de o modestie superbă”

 

Ai zice că sunt lucruri logice. Le aşteptăm şi pe la noi

Orașe pentru oameni versus Orașe pentru mașini. Un arhitect danez ne arată cum suntem cu zeci de ani în urmă

 

Aplicaţii terapeutice şi alte minunăţii posibile

FOTO/VIDEO Imprimante care fac alte imprimante şi case + Yoda, lumea virtuală, maşinile fără şofer şi alte “mituri”. Vedere de la TedX Cluj

 

Hai, că se poate! Sau poate că nu…

FOTO Înainte şi După. Cum ar putea arăta Clujul pe malul Canalului Morii: poduri, gradene, spaţii verzi şi hotelul Cristian demolat

 

Pericolele din urbanismul de Cluj

Apartamente “peste” autorizație în Clujul imobiliar. Se aprobă sau nu “intrarea în legalitate”?

 

Să te zbaţi pentru un job, înarmat cu pliante lucioase

Un meseriaş cu leafă mică, un tânăr din Franţa şi o studentă caută loc de muncă la Cluj. Ce au găsit în târgul de job-uri

 

Alte lupte.

Micuţa cu păr auriu tuns aproape băieţeşte intră în camera care e deja plină – au venit în vizită de vineri copii de şcoală. Pe podea, un covor pufos îţi aruncă feţe zâmbitoare, încruntate sau mirate (fiecare „smiley face” are o culoare şi o atitudine), pe un birou mic e pregătit un calculator, pe un perete aşteaptă proiectorul, iar undeva prin colţuri se află instumentele muzicale. Şi, mai ales, aici e pianul. De fapt, nu e tocmai un pian tipic – e un instrument, micuţ şi el, unde clapele au corespondende în buline colorate. Aici, notele muzicale au culori. „Vrei să cânţi?”, o întreabă profesoara Adelina pe frumoasa micuţă de şapte ani, care tocmai a intrat în încăperea de muzică unde o aşteptam cu toţii. Nu se uită la noi. „Nu”, e primul răspuns. Dar apoi se aşază imediat în faţa instrumentului cu buline colorate. „Ce vrei să cântăm?”, întreabă în continuare Adelina. „Dacă vesel se trăieşte”, răspunde copilul. Această celebră piesă e prima alegere a micuţei. Ne aflăm în centrul de zi al Asociaţiei Autism Transilvania, Adelina e cea care ţine orele de terapie prin muzică, iar micuţa care cântă la instumentul cu buline e unul dintre cei 94 de copii care vin săptămânal să înveţe să se descurce într-o lume care, într-un fel, pentru ei e încă ostilă.

FOTO/VIDEO Locul unde muzica are culoare. Vizită în centrul unde copiii cu autism învaţă mai bine lumea

 

Ca să ne nu mai lăudăm sinnguri atât de mult (degeaba)

De ce “Clujul – Silicon Valley” e un mit: schița industriei locale IT, desenată din interiorul industriei

 

 

Despre business, securitate, sistem, administraţie

Start-up din Cluj, cu proiecte cu guvernul din Luxemburg și MIT: „De succes putem povesti după ce ajungem la minim 100 milioane de dolari evaluare sau un exit de câteva milioane”

 

Mari provocări sunt acestea la noi: să fii subaltern, dar să nu fii slugă şi să fii şef, dar să nu te crezi stăpân. În probabil toate domeniile…

Slugi şi stăpâni, în România lui „Vai, dom’ profesor!”

 

Anul acesta s-au scos multe mizerii de sub preş, în Sănătate. Unele ne-au speriat, altele ne-au revoltat.  Ce şanse avem să ne facem bine?

Piaţa Unirii, prea mare pentru tema de protest “Corupţia ucide” în Sănătate

 

Temă grea, de care unii nu se ascund.

O copilă de 10 ani, ascunsă în spatele unui strat gros de machiaj, e forţată să se prostitueze. Nu e doar una, e una din multe. Totul se întâmplă, cel mai adesea în astfel de cazuri, cu ştirea părinţilor. Părinţii ştiu, cei care le exploateză ştiu şi ştiu şi alte sute de oameni care trec, întorcând capul, când văd câte o fată îmbrăcată provocator pe marginea drumului. E trafic de fiinţe umane, e vorba de copii vânduţi şi cumpăraţi pentru sex. E o imagine pe care poţi să o găseşti pe străzile României şi oriunde în lume, în ţări unde sunt ademenite victimele de aici. Acesta este sistemul şi asta e lumea din care Iana Matei încearcă să scoată nişte copii, pentru a le oferi alt viitor. Iana Matei a plecat din România, a studiat psihologia în Australia şi apoi s-a întors acasă. Asta după ce, în cursul unei vizite aici, s-a izbit de indiferenţa cu care erau trataţi copiii abuzaţi. Din 1999, organizaţia pe care a înfiinţat-o, Reaching Out România, a lucrat cu victime ale traficului de persoane.

“Casă” nouă pentru recuperarea copiilor vânduţi ai României. Iana Matei, Reaching Out: “Eu nu am văzut până la Cluj copil exploatat la vârsta de 10 ani în industria sexului”

 

Cei mai mici dintre cinefili

Cum creşte noua generaţie a Clujului cinefil: incursiune în palatul EducaTIFF

 

Casă altfel

Povestea casei cu păpuşi şi motociclete, în vila de pe Racoviţă care se deschide pentru artişti

 

De „dincolo”

Reportaj. Pe drumuri, la vecini – malul Dunării, cu “lumini” de rock

 

Să tot ieşi în stradă, că motive sunt

FOTO/VIDEO Protest şi la Cluj împotriva parlamentarilor şi a recentelor decizii din Parlament: “În două zile oamenii ăştia ne-au plesnit de patru ori”

 

În casele altora

FOTO/ VIDEO Vizită pe la casele care “trăiesc” cu vedere spre apă

 

Calculatoare şi psihologie

Cercetătoarea româncă premiată de Obama care a lansat un premiu la Cluj: “Cercetătorii din România trebuie să fie încurajaţi mai mult, fiindcă le e mult mai greu”

 

Cum am aflat că „sky is the limit” e, pentru unii, doar o frază

Românca de la NASA, care lucrează la “democratizarea spațiului”: “Faptul că lucrez în programul spaţial mi-a oferit provocarea de a gândi despre Pământ ca fiind singura casă printre stele”

 

Bunicii

Ce facem pentru bătrânii noștri? Belgienii merg pe bicicletă pentru vârstnici români

 

Actor, cu pasiune, despre film şi viaţă.

Ce afli despre film după un dialog public – actor. Vlad Ivanov, la proiecţia filmului Câini, de la Cluj: “E foarte bine că nu ştim unele lucruri, că ne închipuim ceva, e mult mai frumos sau mai îngrozitor ce ne închipuim noi ca spectatori”

 

Impresii, din lupte

Voluntari printre refugiați. Cu ce impresii s-au întors acasă românii care au lucrat printre corturile de pe țărmul grecesc

 

Tot despre luptă

FOTO/VIDEO Păpuşile din nuci şi “economia socială”: descoperiri dintr-un târg cu ONG-uri care lucrează pentru defavorizaţi

 

Şi un proiect la care cineva a muncit mult 🙂 Despre artă, negociere, salvare (poate). O parte dintre lucrări sunt realizate într-o perioadă cruntă pentru spiritul aritstic: în nişte ani în care, de pildă, un zâmbet desenat pe faţa unui muncitor de tablou trebuia să dispară, fiindcă relaxarea în muncă nu corespundea ideologiei. E unul dintre exemplele pe care le puteţi găsi în catalogul expoziţiei. Cum se salvează artiştii într-o astfel de lume? Asta e, probabil, temă de reflecţie pentru o generaţie care e obişnuită să vadă orice oriunde, inclusiv mesaje anti-sistem pe zidurile oraşelor şi în care cenzura se manifestă altfel.

Vederi din Epoca de Aur: cum au ales artiştii să se salveze pe “sens interzis”

 

Unul dintre proiectele la care a lucrat arhiteactul englez David Cash e un spital de copii. Din acelea care arată „ca în filme”. Povestea despre cum a văzut reactia micuţilor bolnavi când aceştia tocmai au fost transferaţi în locul nou, cel care ar putea să le facă viaţa mai bună sau chiar să îi salveze. Despre „minunarea” de pe feţele lor. Mai povestea şi despre urbanism şi arhitectură, dar am început cu asta, pentru că, până la urmă, totul e despre oameni. Sau aşa ar trebui să fie.

David Cash, arhitect din Marea Britanie, în dialog la Cluj despre “inima” oraşului: cu centre comerciale, spaţii publice şi protejarea clădirilor-simbol

 

Să vedem ce au (am) făcut

Atunci și acum: cum s-a schimbat “fața” Clujului în anii recenți. O listă de 11 proiecte, cu imagini de “Înainte” și “După”

 

Ceva frumos şi ignorat. Într-o carte a lui Alessandro Baricco, scriitor care a trecut recent şi pe la Cluj, personajul italianului e un scriitor care decide să nu mai scrie. Şi apoi apare o revelaţie şi îşi dă seama ce vrea să facă de aici încolo: să scrie portrete. Da: să le scrie. Dacă ar fi un personaj al unui scriitor, probabil brazilianul Renato Borghetti – acordeonist ar face ceva similar. Ar amesteca, adică, în mod spectaculos artele. Privit un pic alt fel, din alt unghi, acordeonul său pare o maşină de scris. O maşină de scris întoarsă, unde tastele sunt clape. Şi mai mult: pare să cânte poveşti sau scene de film.

FOTO/VIDEO Brazilienii care au înfiinţat o “fabrică de muzică”, în spectacol pe scenă la Cluj

 

Comunismul a distrus multe. Şi câteodată îţi dai seama cum noi putem să distrugem şi mai mult, în continuare.

FOTO Cum arătau, la începuturi, “cartierele-model” ale Clujului

 

Pentru copiii mai puţin norocoşi, o mână de ajutor

Viața de ONG: povești pentru micuții din spitale, pachete pentru refugiații din Grecia. O asociație clujeană, premiată pentru implicare socială

 

Despre ştirile false care ne invadează. În holul larg al hotelului în care stă la Cluj e inconfundabil. „Arată ca Merlin”, îți zisese cineva după ce l-a remarcat într-o poză. Îţi aminteşti sloganul care însoţeşte afişul documentarului: „It’s a fool who thinks he can’t be fool”. Sunteţi invitaţi, deci, să verficiaţi informaţiile din mai multe surse şi să puneţi totul la îndoială. Inclusiv acest interviu. Mai ales că, în mijlocul discuţiei, poate să îţi trântească senin: “Nu sunt Joey Skaggs”.

Vedere din lumea păcălelilor. Joey Skaggs, artistul “farsor”: “Suntem dispuşi să suspendăm gândirea critică pentru ceva ce ne-am dori să credem”

 

Mă uit pe fereastră şi aştept ca autobuzul să pornească, ca de fiecare dată când se aud uşile închizându-se. „Sper că nu vă deranjează”, îmi zice cineva. Mă întorc spre doamna care tocmai se aşezase în faţa mea, cu băiatul alături. Să mă deranjeze? Nu înţeleg, iniţial, de unde a căzut întrebarea, fiindcă nu mă deranjase nimeni cu nimic. „Uneori se uită aşa la oameni, îi studiază. O doamnă mi-a zis o dată că nu ar trebui să îl mai aduc cu autobuzul. De parcă dacă are sindromul şi arată altfel trebuie să îl ţin în casă sau ce să fac?”, explică vocea resemnată. Alături de ea, băiatul urmăreşte conversaţia sau îşi pierde interesul, la fel cum urmăreşte desigur orice copil conversaţia părintelui de lângă el. „Sindromul” înseamnă că băiatul vede lumea prin ochii „în apus de soare”. „Ochi în apus de soare”. Aşa se descrie într-o prezentare sindromul Down, o afecţiune genetică (nu o boală) – o modificare cromozomială, apărută în timpul concepţiei, prezentă întreaga viaţă, ce nu poate fi vindecată. Despre ei şi o frază care m-a lăsat fără răspuns.

Despre urcuş în lumea sindromului “care coboară”. Cum s-a născut la Cluj o întreprindere socială pentru tineri cu sindrom Down

Gara în care nu am citit Eleganţa Ariciului

Cumva galben cald şi alb rece – aşa e afară. E un fel de după-amiază de sfârşit de vară, luminoasă, dar un pic înţepătoare, avem adică o atmosferă destul de curioasă pentru un august care nu a trecut încă în cealaltă jumătate (aia dinspre toamnă). Suntem în preajma gării, loc unde oamenii sunt mereu grăbiţi, fiindcă, desigur, trebuie să fie oriunde altundeva decât într-un punct de tranzit.

DSC_3047

Am găsit totuşi un loc mai calm, o cafenea cu vedere la piaţa prin care trec mereu geamantane. De fapt, nu e chiar o cafenea, dar se vede şi maşina strălucitoare de cafea, se vând produse de panficaţie şi sandviciuri. E călduţ aici, mesele sunt de lemn şi canapelele pufoase, iar ferestrele mari sunt construite de fapt din mai multe pătrate de ferestre (1, 2, 3, 4, 5 – pe lungime, apoi altele pe lăţime) – sunt suficient de multe şi mari încât să nu separe brutal lumea de aici de lumea de afară. O jumătate din perete e construită din cărămidă (aparentă) şi acolo a apărut un ceas mare, cu cadran alb în cerc negru – e cumva ca o roată de maşină; oricum, domină totul. Pus oriunde, un ceas are putere asta, să domine totul.

Se aude Yann Tiersen şi, dintr-o dată, ştii că undeva plouă.

Şi pe aici, prin cafeneaua asta de gară, se succed vieţi de oameni. Cum probabil se succed prin orice cafenea şi poate nu am remarcat încărcătura, până acum.

O tânără stă la o masă de colţ şi firele albe ale căştilor de la telefon îi trec peste eşarfă. E singură la masă şi citeşte Eleganţa ariciului (recunosc imediat cartea, după desenul de pe copertă) şi încerc să o studiez pe furiş, atât cât să nu pară că e ceva neobişniut în a sta într-o cafenea şi a citi. Pe masă mai are, alături, încă o carte groasă şi paharul e pe jumătate golit de sucul de portocale. Mă bucur, cumva, că a ieşit din tiparul pe care îl aveam în minte despre „fata care citeşte în cafenea” (în tipar ea are, mereu, alături o ceaşcă – de ceai, de cafea). Şi o admir, fiindcă eu nu am putut să fac vreodată asta cu adevărat. Am încercat de vreo două ori, dar mereu îmi pierdeam concentrarea, urmărind altceva sau aşteptând să sune o dată telefonul. Ea nu e interesată de nimic altceva, minutele astea. Are căştile albe şi citeşte din Eleganţa ariciului. Mai intră un tânăr grăbit, ia repede ceva în punga de hârtie şi iese ca să îşi recupereze bicicleta. E pâine moale şi proaspătă (poate cu măsline), călduţă încă, pusă în pungă de hârtie. E sfârşit de zi de lucru, e seară şi el merge cu acest foşnet calm, de pâine caldă, spre casă, spre începutul de week-end. Un domn şi o doamnă, aflaţi, îmi închipui, în anii de început de pensie, încearcă să se decidă asupra umpluturii de ştrudel. Se consultă scurt şi expert, cu viteza cu care se consultă cuplurile solide, care îşi ştiu deja, de mulţi ani, opţiunile – ea ar fi putut spune înaintea lui că el preferă ştrudelul cu vişine. Între timp, la masă s-au aşezat doi tineri. Par proaspăt ieşiţi din studenţie, dar el are deja rucsacul branduit de corporaţie. El încă aşteaptă ca ea să spună ce vrea şi merge să îi aducă comanda. Poate, foarte curând, va şti şi el ce fel de sandvici vrea fata, fără să o întrebe. Mănâncă doar pe jumătate ce au comandat, îşi iau bagajele şi pleacă în grabă. Sigur au de ajuns la o destinaţie de week-end prelungit, undeva la munte. Masa lor se ocupă în scurt timp. O doamnă care îşi poartă demn griul din păr şi-a instalat laptopul şi studiază ceva. Are vesta de fâş (specifică middle class-ului occidental) şi atitudinea relaxată a cuiva care se încadrează mereu în termene, deci nu are de ce să fie grăbită. Nu caută destinaţie da vacanţă (pare că şi-a rezervat-o cu mult timp înainte), dar are de rezolvat un schimb de e-mailuri. Încă un biciclist. Ăsta de acum, creţ şi măsliniu, are însă cască de profesionist şi gambe de ciclist şi pare că a pedalat până aici din munţi. Pleacă şi el cu punga adăpostind o pâine călduţă.

DSC_3051

Afară, alte episoade se derulează prin faţa noastră, dincolo de geamurile – pătrăţele. El tocmai o fi ieşit de la muncă, are încă salopeta albastră plină de pete şi şovăiala dată de o sticlă golită de ceva. Stă pe bancă, se ridică, stă, din nou. A venit şi ea – nu e siluetă, dar pantalonii negri sunt mulaţi şi tocurile înalte-înalte o fac şi pe ea şovăitoare. Se trag de mâini, se îndeamnă unul pe altul. El pleacă, ea îl urmează, se reunesc şi se pregătesc să traverseze o stradă. Au plecat. Peste ceva timp iar apar prin faţa ferestrei noastre – doar ea. Apoi doar el. Dispar, din nou.
Cum ne intersectăm toţi, pe aici, în doar câteva minute! Curioasă treabă 🙂
Mă întreb dacă ceilalţi s-au uitat şi ei aşa, în treacăt, la noi şi au scotocit vreo poveste.

No automatic alt text available.
P.S.: Ar trebui să citesc Eleganţa Ariciului, cred…
P.S.2: A venit 🙂
DSC_3072